România pitorească şi profesională

Fotbalul românesc de club începe să se deschidă către o aşezare raţională. De ce ar veni Boloni la Rapid? Şoaptele mirate pe care le mai stîrneşte, încă, această ipoteză sosesc din trecut, dintr-un timp depăşit în care patriotismul trăia o […]

Fotbalul românesc de club începe să se deschidă către o aşezare raţională. De ce ar veni Boloni la Rapid? Şoaptele mirate pe care le mai stîrneşte, încă, această ipoteză sosesc din trecut, dintr-un timp depăşit în care patriotismul trăia o viaţă greşită. Pe atunci, nu prea demult, confuzia stat-raţiune era aproape totală: noi, românii, însemna voi străinii. Românitatea scutea de performanţă. Ne validam, ba chiar ne premiam defectele, lenea şi inadaptarea, cu gîndul că sîntem (măcar) buni români.

Între timp, ceva s-a schimbat. A apărut patriotismul profesional. Această stare de echilibru între valorile muncii şi instinctul de băştinaş a rezolvat problemele de plasare ale individului. I-am întîlnit consecinţele printre românii tineri, din New York dar şi din Bucureşti sau Timişoara. Aceşti oameni, care vor da, curînd, o majoritate productivă solidă, se simt acasă cu o indiferenţă aproape totală la geografie. Ei locuiesc, de fapt, în interiroul unei profesii, în intensitatea şi cursivitatea unui anumit mod de a face lucruri. Aici, în această formulă care exclude atît exilul, cît şi neaoşismul, e de găsit cursul viitor al industriilor şi al jocurilor româneşti. Inclusiv fotbalul? Inclusiv. Deşi o face cu o stîngăcie dictată de puterea lipsită de modernitate a conducătorilor săi, fotbalul românesc a intrat pe traiectorie. Primul semn: structura de monopol, cu un club sau două la cîrmă a dispărut. Adjudecarea Europei s-a jucat anul acesta la patru mîini. Poli a luat măsurilre lui Uhrin, iar Rapid adulmecă urma lui Boloni, cu insistenţă copoiască. Ambele mişcări semnalează un pas spre zone de inteligenţă şi de planificare. Dacă nu pleacă în aceaşi direcţie, Steaua va rămîne prizoniera temeperamentului voievodal al lui Becali şi va resimţi curînd hanidcapul.

În orice caz, fotbalul românesc de club începe să se deschidă spre o aşezare raţională şi devine, astfel, o ofertă compatibilă cu exigenţa lui Boloni. Evident, decorul nu e ireproşabil. Şi nici nu va fi vreodată, pentru că mentalităţile se schimbă greu sau nu se schimbă deloc. În straturile deprinderilor adînci, acolo pulsează acea unduire pitorească şi alunecoasă care ne face români. Însă desen local există peste tot în lume. Boloni poate fi liniştit: după ce va afla că Ripensia nu mai există, se va convinge că pitorescul e în retragere, iar patriotismul profesional avansează.