Repet: This is Anfield!

Liverpool joacă împinsă de o forţă care-i vine din spiritul publicului. Am mai scris asta. This is Anfield! Acelaşi titlu. Obligat, covîrşit, biruit. Exact ca data trecută, Liveprool a trecut peste Chelsea, fără talent, fără tehnică, fără spectacol. Cu o […]

Liverpool joacă împinsă de o forţă care-i vine din spiritul publicului. Am mai scris asta. This is Anfield! Acelaşi titlu. Obligat, covîrşit, biruit. Exact ca data trecută, Liveprool a trecut peste Chelsea, fără talent, fără tehnică, fără spectacol. Cu o putere care vine din voinţa pură, dintr-o încordare care nu încetează, ci se înteţeşte, în faţa adversităţii. Aşa e Liverpool. Condamnă. Rabdă şi luptă, pînă cînd adversarul înţelege şi apoi recunoaşte că a pierdut, la etică. Într-adevăr, tot ce se poate spune mai important, după ce Liverpool a bătut , iar, pe Chelsea, milimetric şi contra naturii, e o chestiune de etică.

Pînă la un punct, un punct care adună doar trăsăturile exterioare, Liverpool şi Chelsea seamănă. Sînt construite din aceleaşi prefabricate. Amîndouă arborează antrenori străini şi jucători importaţi. Amîndouă au intrat solid în epoca şi metodele management-ului comerical: Chelsea e proprietatea unui rus care face la Londra capitalismul pe care nu se osteneşte să îl încerce acasă, iar Liverpool a fost cumpărată de un miliardar american care îşi doreşte profit. Însă asemănările n-au slujit la nimic, marţi seară, pe Anfield. S-au anulat reciproc şi au produs o egalitate acerbă, plicticoasă, neproductivă.

Ruptura a venit din gabaritul sufletesc. De dincolo de prezent. Diferenţa e formidabilă şi insesizabilă, în termeni strict fotbalistici. Liverpool joacă însoţită de o forţă continuă care coboară din public şi pune în joc obişnuinţele eroice ale oamenilor simpli: încrederea, puterea de a o lua de la cap, rutina umilă a plămînilor şi a pasei cu latul. Liverpool e însoţită, din urmă, dinspre oamenii care îi dau, demult, puterea de a pili stînci, de o putere ce nu se poate pierde prin privatizare sau import de jucători. Acel ceva e, probabil, îngropat, la centru, pe Anfield.

Chelsea e departe de acest izvor care cimentează. Chelsea e egală cu valoarea propriilor achiziţii. E puţin, într-o ciocnire de caractere.

Am ştiut că Liverpool va cîştiga, cînd am văzut un scouse ( băştinaş dialectal din zona Liverpool) cîntînd cu capul în piept. Nu avea curajul să se uite la meci, dar credea. Trebuie să repet. This is Anfield!