Zidul Berlinului, în minutul 13

O confruntare interesantă între glumă şi lucru serios. Aşa se sparg sistemele şi aşa o iau ceasurile razna. Cineva are o idee, o contraidee care glumeşte şi stabileşte. Trebuia să se întîmple în minutul 13 şi în context german. Nimic […]

O confruntare interesantă între glumă şi lucru serios. Aşa se sparg sistemele şi aşa o iau ceasurile razna. Cineva are o idee, o contraidee care glumeşte şi stabileşte. Trebuia să se întîmple în minutul 13 şi în context german. Nimic nu e mai vrednic de atenţia detonatorilor de sisteme decît contextul german. Asta a trezit, probabil, dorul de sabotaj al lui Ronaldinho şi tot asta l-a scos pe marele adormit din hibernarea aparentă a ultimelor cîteva luni. În fond, Werder Bremen a fost, pe Nou Camp, echipa unei profesii oneste care nu îşi poate reproşa nimic, în afara întîlnirii cu Ronaldinho, în zi de contestaţie totală.

Orice zid, şi mai ales orice zid german, are obiceiul să sară la loviturile libere. Din acest punct fix de vedere, executanţii loviturilor libere au, la rîndul lor, obiceiul de a respecta reflexul zidului. Cu alte cuvinte, zidul şi agresorul s-au obişnuit să coexiste într-o convenţie mecanică: voi săriţi şi eu vă respect obiceiul. Aşa merge fotbalul şi aşa merge în general lumea din jur. Împreună. Rutină contra rutină. Dacă acest pact cuminte ar fi rezistat pe Nou Camp, Werder ar fi plecat cu un punct, iar Barcelona ar fi fost prima campioană a Ligii Campionilor eliminată încă din grupe. Dacă mecanica strictă ar fi rămas în vigoare, Zidul Berlinului ar fi la locul lui. Istoria ar fi rămas pe loc rîşnind încet popoare şi cerînd o lămurire tîrzie. Werder ar fi reuşit să alerge mai mult şi mai harnic. Barcelona ar fi obosit în cele din urmă. Dar Ronaldinho şi-a pus, glumeţ, întrebarea de bază: cine a hotărît că zidurile şi obiceiurile lor trebuie respectate? Şi a şutat pe jos, acolo unde nu mai era nimic.

Interesant. Istoric de interesant. Zidul Berlinului a căzut în clipa în care germanii şi-au pierdut respectul pentru reguli şi au izbutit să glumească fundamental, întrebîndu-se: de ce n-am fi liberi? Pentru Ronaldinho a fost mai uşor: brazilienii glumesc mereu. Numai că umorul fotbalistic brazilian nu vine din băşcălie. Dimpotrivă. E întotdeauna cu gîndul la legile fundamentale şi la obiceiurile serioase. De asta e un umor important, care va mai da campioane mondiale. Aşa cum umorul fundamental va mai da în istorie popoare libere. Popoare care ştiu şi pot să se îndoiască. Popoare care pun capăt fatalismului cu o glumă de proporţii. Parcă avem ceva de învăţat şi ceva de regretat din lovitura liberă a lui Ronaldinho. Din minutul 13.