Judecătorii
Cred că sinceritatea e partea cea mai importantă a relației dintre ziariști și a celor direct implicați în fenomen. Pentru că indiferent de declarațiile unora și altora, de victoriile de moment obținute din articole bine împachetate în cuvinte, pe de […]
Cred că sinceritatea e partea cea mai importantă a relației dintre ziariști și a celor direct implicați în fenomen. Pentru că indiferent de declarațiile unora și altora, de victoriile de moment obținute din articole bine împachetate în cuvinte, pe de o parte, și declarații spumoase, pe de alta, judecata vine întotdeauna din același loc. Din mijlocul suporterilor.
Nu mi-a plăcut niciodată masa presei și m-am așezat mereu între suporteri: fie în tribună, fie pe terase sau în fan-zone-urile de prin toată Europa. Am stat în mijlocul galeriilor, am mers cu trenul, cu mașina, cu autocarul ori cu avionul spre stadioane titrate sau obscure și am continuat să scriu despre ceea ce am simțit din spatele porților.
Așa că, la sediul Gazetei, textele mele ajung mai des decât o fac eu. Prin urmare, perspectiva din care se nasc articolele mele e mai degrabă a unui suporter, nu a unui ziarist. Niciodată nu am cerut un decont Gazetei pentru partidele de unde am scris, iar legitimația s-a îngălbenit într-un dulap de prin 2009.
Plătesc bilet pentru că banii mă aliniază cu trăirile celor din jur. Banii cheltuiți pentru a vedea un spectacol oferă dreptul celui din tribună să conteste civilizat. În plus față de simpatii, de pasiune și de patriotism, omul plătește bilet. Și cred că asta se uită de multe ori de cei aflați în fruntea fotbalului românesc.
Obișnuiesc să joc miuțe ca voi, sufăr ca voi, mă consum la meciuri și mă bucur din tot sufletul. Și, da, azi mă oftic. Încă mă oftic pentru că am fost eliminați în felul acesta de la Euro.
România putea mai mult, nu ne mai păcălește nimeni de prin birourile federale.
Când merg la meciuri am un obicei ciudat. Încerc să fixez persoanele care sunt huduite. Nu se pot ascunde oricât s-ar eschiva. E evident că îi încearcă o rușine apăsătoare. Niciodată ecoul contestării nu vine fabricat. Faptul că galeriile sunt plătite să strige e un mit. Excepțiile întăresc regula. De fiecare dată cel huiduit va invoca ceva fabricat, lucru care nu va face decât să amplifice ecoul.
L-am citit de sute de ori pe ziaristul Andrei Vochin, dar l-am văzut o singură dată. Era într-o zi, la sediul Gazetei, în timpul unui El Clasico. Cei de la Radio GSP comentau confruntarea de duduia încăperea. L-am văzut pe domnul Andrei ducându-se la dozator, apoi s-a închis într-o bucătărie mică cu caiețelul de notițe în loc de sandvici. A doua zi, am citit în Gazetă un articol impecabil despre tactică semnat de el.
Azi l-am auzit la radio pe Hagi vorbind despre Andrei Vochin. E ciudat cum lumea nu mai e deranjată de dezacordurile fostului nostru decar. Românii au început să asculte ce spune Hagi, nu cum o spune. Pe Hagi l-am văzut ofticându-se de curând la un meci demonstrativ pentru că nu îi ieșea un dribling.
Dincolo de impresarii Becali, de cumetria cu Gigi Becali, e același om pasionat de fotbal, iar bolta aia cu Columbia e singurul lucru la care te poți gândi când îi ceri un autograf în buza tunelului. Nici mulțumesc nu am mai găsit puterea să îi spun.
Înainte de a scrie acest articol, am revăzut un filmuleț mai vechi al Gazetei Sporturilor din seria „Ne pasă de sport, poate prea mult”. În el, Andrei Vochin, ziarist fiind, dă buzna în vestiarul naționalei împreună cu redacția și îi mustră pe jucătorii ce ratau calificări pe bandă rulantă. Azi dacă s-ar filma din nou, îmi imaginez că filmul ar arăta așa:
„În vestiar nu ar mai intra doar ziariștii Gazetei, ci împreună cu ei și-ar face apariția și Hagi, care i-ar critica pe «tricolori». Singurii care i-ar răspunde la critici ar fi Andrei Vochin și Răzvan Burleanu, ceilalți ar pleca capul. Nu mi-l imaginez pe Torje, ori pe Stanciu sau pe ceilalți jucători răspunzându-i lui Hagi. Nici măcar pe Iordănescu”.
Nu e ăsta filmul pe care suporterii au vrut să îl vadă, dar dacă tot au plătit, ei au tot dreptul să își aleagă eroii. Eu mi l-am ales, domnule consilier Andrei Vochin, dumneavoastră? Acum, până nu se aud huiduielile.