Fair-play-ul de carton

"M**e PSD" strigat la un meci al Simonei Halep a fost chilipir.

 Cine a văzut circul din finala feminină de la US Open, făcut nu de un spectator ci chiar de Serena Williams, se uită de azi cu alți ochi la marea campioană.

După ce am trăit pe viu victoria Simonei la Roland Garros, nu am crezut că un meci de tenis urmărit la televizor, fără ca măcar o româncă de-a noastră să joace, îmi poate răscoli așa emoții. Și nu doar mie, căci cei care s-au uitat la finală au auzit-o pe Luminița Paul plângând, în direct, la Eurosport. Cel mai echilibrat comentator de tenis de la noi nu s-a mai abținut atunci când lacrimile puștoacei Naomi Osaka au pornit șiroaie la vale împinse de huiduielile unui public lipsit de fair-play.

Finala de la US Open este oglinda perfectă a timpurilor noastre: gălăgia menită să acopere adevărul. Orgoliul acestui gladiator din circuitul WTA depășește granițele bunului simţ. Corelat cu mârlănia unui public tot mai avid de un naționalism bezmetic, promovat uneori chiar de un președinte incoerent, provoacă catastrofe emoționale chiar și marilor campioni. Când spun campion mă refer aici la tânăra japoneză Naomi Osaka, care cu certitudine va ajunge o stea a tenisului, căci are un joc călăuzit de o stofă sufletească ce te face să devii, necondiționat, suporterul ei.

În setul doi, Serena Williams, vizibil enervată de tăria loviturilor acestei tinere ce nu are nevoie de ținute extravagante pentru a fi un veritabil samurai al sportului alb, a intrat într-un conflict verbal cu arbitrul de scaun. Acesta o sancţionase pentru coaching-ul pe care americanca l-a primit în văzul tuturor de la antrenorul său. Serena a continuat cu o demonstrație bizară de nervi și care cred că la început a avut mai degrabă misiunea de a rupe ritmul japonezei. Doar că efectul a fost invers.

Spre deosebire de cei care au fost alungați anul acesta la controlul anti-doping, pe care Serena l-a evitat tot cu scandal, arbitrul Carlos Ramos a rămas pe poziții. Numit „hoț” de americancă, într-o gâlceavă de mahala, acesta a penalizat-o cu un ghem. Îmi aduc aminte acum de momentul în care Serena s-a retras, bizar, chiar înaintea meciului cu Sharapova de la Roland Garros. Oare doar eu am avut senzaţia atunci că evită o înfrângere pe teren în fața marii sale rivale?

Publicul american s-a comportat ca într-o sală de cinema de parcă lui Rambo tocmai i se terminaseră gloanțele și era capturat de forțe ostile. Lipsa de fair-play a atins limitele grotescului când spectatorii au huiduit la înmânarea trofeului. Atunci Naomi, învingătoarea fără echivoc a finalei, cea care tocmai predase un tenis în forță cele mai puternice jucătoare din circuit, și -a cerut scuze publicului că a îndrăznit să câștige.

Urmărind în ce hal ajunge un fost lider WTA să reacționeze atunci când pierde, cum strică bucuria unui copil care a avut-o ca idol, nu pot să nu o apreciez și mai mult pe Simona Halep, actualul număr unu din circuit. Decât cu 100 de Grand Slam-uri în cârcă, dar cu incapacitatea de a respecta adversarul și regulile tenisului, mai bine cu bucuria jocului prezentă mereu în ochii campioanei noastre.