Răzvan Prepeliță

L-am văzut pe Ronaldinho la încălzire înaintea unui meci de Champions League, am văzut o maşină fugind de la locul accidentului şi am continuat să mă uit, din tribună, doar la meciul de fotbal după ce un bolovan a căzut lîngă mine. Nu am scris despre nici una dintre întamplările de mai sus, chit ca mă laud că măzgălesc orice colţ de hîrtie, spamez orice aplicaţie de notiţe. Mi-am asumat să nu scriu, căci masa presei mi s-a părut, întodeauna, prea comodă. Partea lunii cu scrisul la cerere și-a întors mereu fața către mine fără inspirație.

Cîndva am refolosit, într-un articol, un text cu care am cîștigasem premiile Ioan Chirilă. Am trăit o zi cu rușinea să nu fie recunoscut de cititori. Nu a fost așa. Oamenii cred în scris mai mult decît strugurii în toamnă, decît fulgii în iarnă, decît ghioceii în primăvară, decît fluturii în vară. A fost primul comentariu.

Mă numesc Răzvan Prepelită. Scriu pentru Gazetă de cînd mi l-am amintit pe Luţu, pe vremea cînd juca la Progresul, cosmetizat în FC Naţional, sărind un gard din curtea unei şcoli după ce încinsese o miuţă. Urecheat de paznicul incintei, știrea ajunsese la televizor. Am continuat să scriu după ce la zece mii de metri altitudine, un fotbalist al naționalei s-a aşezat lângă mine și mi-a spus că îmi cunoaște un text. Apoi mi-a repetat o încurajare scrisă de mine şi recitită de el înaintea unui meci cu miză. Scriu de când Ruxandra Ivăncescu, o scriitoare cu o curte plină de soc, m-a invitat la lansarea ei de carte și i-am păstrat autograful la un loc cu cel pe care mi-l ceruse ea, și nu i l-am dat, niciodată, de rușine.

Mi-a plăcut inocența lui Luțu, mai mult decît calitatea lui Hagi, mi-a plăcut Ronaldinho mai mult decît Messi, Maradonna și Ronaldo, indiferent care dintre ei, la un loc. Mi-a plăcut să scriu tocmai pentru că nu aveam nimic de câștigat și asta m-a făcut să merg mai departe. Fabuloase unele driblinguri ale lui Luțu. Nu l-au ajutat cu nimic.