Jalnicul plagiat

La naţionala U18 dispar papuci şi haine din cameră, la cea U21, în loc de o schemă tactică, pe ecranele laptop-ului, ca să ne adaptăm gramatical la cele întîmplate, se desenează un film porno

Ianis cară bagajele prin aeroport, în timp ce Hagi uită de nervii săi din vestiarul Viitorului și devine subiectiv. A cîta oară, pentru că știe că îl iubim. La seniori batem Feroe, cu noroc, iar insolvența a ajuns grămada care cere vîrf pe fundul sacului cu bani publici.

Aici e fotbalul. Bine, știam cu toții asta, sau majoritatea dintre noi, cei care schimbăm la pauza vreunui meci din Spania, Italia, Germania tocmai pe fotbalul nostru. Toți cei care nu sîntem prin tribunele goale, căci ba sînt sărbători, ba s-a deschis un mall nou, ba e frig afară, ba e mereu, ba. Echipele înființate din istoria de după ’89 nu reuşesc să se mărite cu suporterii pentru că nu au zestrea unei poveşti, pe cînd cele care o au se despart de public, pentru că nu se înţeleg asupra ei.

România fotbalistică arată ca o ţară în care se inventează, tocmai, acum, sportul rege. Plagiatul atît de la modă, de la cele mai înalte funcţii în stat pînă la ultimul deţinut, se aplică barbar peste sursa de inspiraţie europeană. Copiem fotbalul din închisori, în timp ce privim împerecherea speciei cu o plăcere întărită, şi împărţim profitul în bancnote şi mărunţişul suporterilor.

Era pe vremuri un banc, în care, pe un peron, un cetăţean îl întreabă pe un altul cît este ceasul. Acesta dă cu mîndrie la o parte mîneca şi scoate la iveală un ditamai orologiul. „Ceasul ăsta e atît de performant încît îmi arată pînă şi numărul sateliţilor de pe orbită, numele oamenilor din acest moment care se află în spaţiu!”.

„Extraordinar!”, exclamă celălalt, „dar, cît costă? „. „Nu costă mult, mai greu cu bateriile lui”, spuse oftînd şi arătînd spre valizele care îl înconjurau.

Aşa că, Ianis, lasă bagajul, jos, nu merită efortul, nici un ceas performant la mîna fotbalului românesc. Doar niște cătușe.