Peluze cu batiste

Imaginile sînt alb-negru. Trotuarul e proaspăt plouat, așa că asfaltul străzii e plin de bălți

Vreo zece puști îmbrăcați prea serios pentru vîrsta lor joacă fotbal, în organizarea maidanului: unde e mingea, și grămada! Șutul peste un zid vine inevitabil și ochii copiilor privesc cerul înnourat sperînd ca acesta să oglindească mingea în curtea proprietarului. Dar curtea e altă ţară, zidul e graniţă, oraşul e Berlin. Cărămizile zidului sînt tencuite făcînd din liniile tramvaiului 96, a cărui rută a fost oprită de istorie, o fundaţie. Mingea nu mai vine.

Pe 6 iunie 2015, Berlinul se împarte, din nou, în două. Pe vremea primului război rece – tocmai ne aflăm în mijlocul celui de-al doilea -, ştiam unde e hotarul. Astăzi, acolo e doar finala Champions League, iar batistele nu vor mai fi fluturate de rudele ce se priveau peste rîul Spree ca două peluze păzite de stewarzi cu mitraliere. Terenul era chiar drama lor, speranţele de a mai fi vreodată împreună, jucătorii.

Pirlo şi Messi nu vor evada prin tunele, nu vor fi deghizaţi în grăniceri, nu vor înota cu placa de surf, nu vor sparge zidul cu tramvaiul şi nu se vor ascunde prin blocurile părăsite avînd în loc de o bulină roşie de cutremur o linie albă care împarte apartamentele în ţări diferite. Pirlo va veni direct dintr-un clip de pe YouTube în care stinge lumina în bucătărie cu o minge șutată cu efectul marcă înregistrată, iar Messi din dormitorul în care visează driblingurile sale pentru o reclamă. Astăzi, ambele camere în aceeași țară, apartamentul, al aceluiași proprietar: Herr Fotbal. La vizor, toată lumea.