Ies și Great

Pe Balaci l-am văzut prima dată jucând printre capetele și mâinile ridicate ale unor bărbați care se uitau la un meci al naționalei în holul unui hotel de pe Litoral.

Acea imagine a copilăriei, din acel hol zgomotos, mi-a rămas peste ani, atunci când la televizor, „Minunea blondă” se învârtea cu mingea printre adversari cu o ușurință, de parcă desena cercuri în nisip.

La pauză, taică-meu s-a lăudat unor alți turiști că îl cunoscuse pe Balaci, la el la muncă, la fabrica Electronica. Fotbalistul venise personal să își cumpere ceea ce atunci reprezenta o minune a tehnicii. Un televizor color. De fapt, Balaci, la fel ca toți fotbaliștii de valoare din timpul regimului, beneficia de anumite avantaje ce par acum niște suveniruri, în comparație cu salariile pe care unii fotbaliști, mult mai puțin titrați, le primesc, în ziua de azi.

E drept, nu orice român avea pe atunci acces la un televizor color, dar faptul că fotbaliștii nu erau lăsați să joace la echipele din străinătate ce le dădeau târcoale, astfel de privilegii, precum un video ori un televizor color, le mai îndulceau amarul.

L-am întrebat atunci pe taică-meu de ce noi nu avem televizor color, nu poate să cumpere unul pur și simplu de la șeful lui? Doar lucrează la fabrică! Prin fumul de Snagov, BT, Kent și Carpați am auzit râsetele celor din jur. Taică-meu m-a ciufulit în cap, zâmbind, pentru ca imediat un bărbat să sune adunarea de pe terasa hotelului: începea repriza a doua.

Din locul unde stăteam, între terasă și hol, părea că și valurile uitau să se mai spargă atunci când Țopescu comenta acțiunile lui Balaci.

Balaci a fost eroul suporterilor cu pantaloni evazați care își lăsau jos sifoanele cu capsule ca să povestească un dribling de efect, a fost idolul microbiștilor cu favoriții lungi care analizau jocul său, la o cozile la portocale, la unt, ori la carne.

După meci, în liftul care ne ducea în cameră, taică-meu încerca să lege două vorbe cu un nene care avea o plasă pe care scria „Shop Romania”. Era un străin, din țările cu mașini și bomboane gustoase. Trei etaje, atât cât a durat călătoria comună cu liftul, taică-meu îi dădea într-una cu „Ies, Ies, Balaci!” iar nenea îi răspundea doar cu „Great! Great!”. Apoi străinul a coborât, iar butonul cu numărul 8 al etajului nostru s-a aprins, ca prin minune.