Emoții pe cord deschis

De pe Philippe-Chatrier, Turnul Eiffel se vede mic, șters, ca un capăt de macara

În deschiderea setului 1, Sloane Stephens lovește mai puternic, iar calmul ei te scoate din minți.

Americanca și-l păstrează timp îndelungat, ca pe un camarad care ține de șase, în timp ce la Simona emoțiile nu s-au filtrat īncă prin fileu. Stephens face un break și returnează cu o ușurință de parcă ar avea o plasă de fluturi în loc de rachetă.

„Rupe-i fãșu’!” strigă cineva în liniștea dinaintea serviciului și se aude o mustăceală complice. Nu ne mai miră nimic. Majoritatea suporterilor români de la Paris au tricouri cu echipa națională de fotbal, care nu mai contează pe nicăieri, în timp ce americanii sunt în civil. Asta însă e o altă discuție.

Simona începe să lovească și ea mai tare, dar Sloane e ca un pușcaș marin în misiune și trage în plin în primul set. 1-0 la seturi.

În setul 2 Simona reușește primul ei break și soarele caută să se reflecte în trofeu de după smogul de deasupra Parisului. Sloane îl ia înapoi, repede, cu nerv, sec, asemenea șampaniei rece din pahare, la care e cea mai mare coadă din complex.

La 5-4, Simona te face să vrei să īnchizi televizorul dar eu la fața locului nu am nicio șansă. Și să închid ochii tot aud ecourile loviturilor Simonei care încep să puncteze precum revenea Gabi Szabo cândva pe turnantă. 1-1 la seturi.

Setul 3 se mută de pe arena franceză, departe de tot, până în locul unde se aud valurile copilăriei acestei fete de aur, până lângă nisipul care înlocuiește zgura de pe Philippe-Chatrier, acolo unde sub umbra unor copaci dintr-un cartier constănțean în care și Google Maps se rătăcește printre gropi, o puștoaica bate de nebună o minge de tenis până în ziua de azi. Adică până la un trofeu de Grand Slam.