Voleum mobile

Torțele de pe Parc des Princes au creat o ceață densă, numai bună pentru imponderabilitatea lui Cristiano Ronaldo.

De acolo, de sus, din aerul rarefiat al detentei portughezului, la primul gol al madrilenilor, echipa internațională a Qatar-ului a părut doar un sertar în care erau îngrămădite bijuterii, alandala. Degeaba au răscolit prin ea speranțele ultrașilor parizieni. Chit că ele îndemnau la coeziune între echipă și public pentru reușită, totul a părut fad, față de părul vopsit copilărește al CR-ului. La ieșirea de la vestiare, cadrele insistau doar pe vedetele francezilor Cavani și Mbappe, iar Ronaldo părea să aibă ochii unui debutant la prima echipă.

Ce vremuri trăim, stimați gesepiști, am ajuns să considerăm marele Real, un fel de Cenușăreasă a unei petreceri de gală, cu Nasser Al-Khelaifi în rolul autointitulat, de Mare Gatsby al fotbalului, invitând mapamondul să priceapă cum stau lucrurile. Și lucrurile au stat până au amuțit la ocazia lui Ramos. Apoi, ușor, ușor, s-au așezat pe cursul firesc al istoriei fotbalului. Un sport care, dincolo de aroganțe financiare, se joacă în echipă, de la maidan, până la Champions League.

Real Madrid a părut o brigadă de cercetași oraganizați, atenți la detalii și la puzderia de devieri, și care s-au grupat în jurul unui Ronaldo precum portughezii la Campionatul European. Parizienii au fost doar niște maratoniști, alergând cu pereseverența mesagerului atenian Fidipide, dar sfârșind prin a se rătăci. Nu bag mâna în foc că Neymar nu a ațipit la meci, observând că nici măcar bulevardul lăsat de Marcelo e mai degrabă ocolit, în loc să fie bătătorit de colegii săi. Și iată cum fotbaliști cumpărați cu echivalentul PIB-ului României sunt acum, practic, în postura unor operatoare call-center nevoite să explice clienților, cu multe ridicări din umeri, de ce extravagantul produs al companiei lor e așa șubred.

Zidane a părut același antrenor care ar fi oricând în stare să sacrifice totul pentru echipă. Inclusiv să călătorească în timp și să îl țină pe bancă pe jucătorul cu cel mai frumos gol din istoria Champions League, reușita din 2002 contra nemților de la Leverkusen, pe care aș da la schimb numai golul lui Hagi contra Columbiei. Cei care știu despre cine vorbesc înțeleg de ce voleul lui nu s-a oprit în vinclu, ci direct în vestiarul pe care doar el știe să îl resusciteze atunci când totul pare pierdut.