Pierderea

Contra scandinavilor, Italia nu a semănat cu cea a lui Roberto Baggio, a lui Del Piero, a lui Totti și nici măcar cu a lui Pirlo. De fapt această Italie a fost a nimănui, nici măcar a grosolanului Materazzi. Lucescu spunea că singura echipă care mai are nevoie de un număr 10 în fotbalul actual este squadra azzura. Acea Italie este a unei amintiri: un Fiat roșu arestat de scuterele din jur, flancând intrarea într-o pizzerie, mai degrabă birt de pe coasta calabreză. Erau pumni în masă, de parcă ar fi fost tobe, iar aluatul se învârtea în aer doar între fazele de poartă din transmisiunea de la televizor. România era învinsă de Italia cu 2-0 la Campionatul European iar Hagi vedea roșu în fața ochilor. L-am iubit pe Hagi și cred că România nu va mai avea o asemenea calitate concentrată într-un stâng, nici măcar când clonarea va fi doar o pastilă în farmacii. Dar atunci, cred că Hagi a simulat și a meritat eliminarea. Italia îmi intrase brusc în suflet cu acele pase filtrante ce dejucau orice adversari naivi care credeau că o pot surprinde în ofsaid. Nu sunt subiectiv, pizza nici măcar nu a fost nemaipomenită.

Dar toate ăstea s-au întâmplat deja și degeaba vom mai aștepta în Rusia să adulăm sau să înjurăm Italia. Va fi acolo, în locul ei, Suedia, pe care o vom privi iară cu jind, alături, de putem spune deja, cu mâna pe inimă, nevinovatul nostru portar, Prunea. Italia care a ratat calificarea va rămâne ascunsă în orgoliul ei secular, în bucătăriile vechi cu mobilier masiv, unde pe farfurii ciobite, câteva bucățele de pepene galben se vor usca împreună cu felii de prosciutto crudo, neatinse. Acolo televizoarele vechi vor fi închise pe toată perioada turneului final, iar bătrânii născuți înainte de ’58, anul Mondialului fără Italia, vor întoarce ceasurile ruginite de perete ce vor face ca valurile Mediteranei să se lovească regulat în malurile peninsulei, ca într-un clopot. Și vreme îndelungată, ele vor anunța lumii, dezastrul: s-a dus, după 60 de ani, norocul italienilor la fotbal.