Lecția

De ceva ani, Holograf ne tot repetă într-un cântec refrenul că și băieții plâng câteodată. E adevărat, acolo e vorba de dragoste, dar și fotbalul e tot iubire până la urmă. Lacrimile lui Alibec sunt acum probabil mai importante decât golurile ce tot întârzie să mai apară în jocul său. Sunt relevante pentru că e cert că puștiul ăsta, dincolo de tatuaje, capricii, bolizi, fete pe Facebook și mămica ce îi ia apărarea atunci când el nu mai reușește să dribleze apărările adverse, dincolo de toate astea, Alibec iubește fotbalul. Iar asta e cel mai important pentru că în sfârșit avem un procent ridicat de certitudine că nu va fi doar o speranță, în fotbalul nostru.

Mai rămâne doar ca Alibec să înțeleagă de ce atunci când Gigi Becali l-a numit căpitan de echipă peste capul antrenorului, nimeni nu a vărsat o lacrimă. Nici tribuna care l-a ovaționat la goluri și nici mai ales Pintilii care nu a avut timp, nici măcar o secundă, să comenteze situația. Era ocupat cu munca.