Devoratorii

Fotografiile cu carnagiul se înghesuie în galeria stick-ului, umăr la umăr cu selfie-urile și cu familia.

Chris Froome alergând fără bicicletă pe Mont Ventoux e finalul anticipat la care vom ajunge în cele din urmă. Vom fugi tot mai des, în gol, de noi. Și e tot mai evident că nu vom scăpa.

Frenezia unui secol în care refugiații sunt păsări călătoare ne schimbă sângele în vene, vorba unui cântăreț pictat pe față de frica animalului Devorator ce pândește peste tot.

Ne-am întors de la un Campionat European umflat de mediocritate păcăliți de propriul șiretlic îndoctrinat într-o mentalitate seculară. Șiretlicul de a ne fura singuri căciula de-a lungul istoriei ne oferă spre exemplu, azi, promenada unui litoral îngropat în dughene cu manele și locuri de parcare pentru invalizi ocupate de invalizi de bun-simț. Nu avem o Rivieră franceză, și asta ne face supraviețuitori pentru că niciun Devorator de pe la noi nu se suie în anonimat într-un camion ucigându-și, precum un leu în călduri, propria specie.

Quintana se ține de o motocicletă și trece pe lângă un Froome precum trec martorii îngroziți filmând cu telefoanele victimele de pe plaja litoralului francez. Fotografiile cu carnagiul se înghesuie în galeria stick-ului, umăr la umăr cu selfie-urile și cu familia. Copiii lor cu copiii noștri, laolată, dar, de fapt, atât de îndepărtați. Urmează, inevitabil, traficul de pe rețelele de socializare. Istoria se scurge pe bani din ce în ce mai mulți, morții îi vom plânge la fel, politic, corect, convingându-ne că suntem împreună. Dar nu mai suntem. Oglinda noastră e în picioarele lor. Într-un Froome căzut la pământ după ce evadase din pluton și un Quintana motorizat uituc. Gloria nu e cea din reclamele cu zâne. Nu îl mai cred nici pe Lewandowski, care ne spune într-o reclamă că gloria e crezul unui puști, nici pe Ronaldo când plânge pentru el, nu pentru microfonul reporterului pe care l-a aruncat în lac hlizindu-se. Gloria de azi e fix cea care îl face pe Quintana să uite de copilăria ce l-a găsit la buza unui munte pe care îl urca zi de zi cu bicicleta spre școala de cartier. Puștiul de atunci nu mai găsește în adultul de azi puterea să oprească timpul și să facă un popas spre podium ca să își ajute adversarul. La fel, plecăm tot mai des și noi, unii de lângă ceilați, fiecare spre podiumul lui efemer.

Se aud valurile unei mări care după ce au înghițit sute de mii de refugiați se sparg azi în trupurile devenite stabilopozi sub roțile unui camion. Până și viermii de la Spitalul de Arși sunt invidioși pe noi. Ne mâncăm între noi.