Imnul nimănui

Am ales să scriu despre kitsch-ul tricolor, din mijlocul kitsch-ului românesc.

După 9 ani în care am înșirat articole despre sportul românesc în Gazeta Sporturilor, e pentru prima dată când tastele parcă sunt lipite între ele și cuvintele mi se adună într-un Turn Babel. Nu garantez nicio cursivitate a acestui articol, sunt doar unul dintre voi și revendic un umăr care să îmi sprijine sentimentele contradictorii ce mă încearcă.

Am ales să scriu despre kitsch-ul tricolor, din mijlocul kitsch-ului românesc. La o terasă plină din Mamaia, televizoarele țin clienții cu sufletul la gură. Dar imnul nu e cântat de absolut nimeni, nu se aude niciun vers, nicio șoaptă printre bermudele vișinii, printre minijupuri și lanțuri groase de aur, printre sandalele cu șosete albe. Parcarea hotelului de 5 stele de vizavi e plină de bolizi ultimul răcnet, iar paznicii cu uniformele spălăcite își trag selfie-uri cu ele.

Între timp, la televizor, România se face de râs. La mese copiii își privesc părinții ce înjură din ce în ce mai tare și mai apăsat. Vine bara lui Andone, se trântesc scaune, cineva vrea să fluiere, dar sfârșește cu un râgâit de lângă băiețelul ce tremură de la frisoanele bronzului.

Se aplaudă la mișto la intervențiile lui Tătă, minutul 90 apare în colțul ecranului precum un clopot care bate la o înmormântare. Însă nu plânge nimeni, se scarpină doar niște burți ce ies din maiourile mulate.
Meciul se termină, Albania ne trimite acasă la miezul nopții, iar reflectoarele cluburilor de pe Litoral desenează pe cer stele căzătoare false. Continuăm să credem în ele și suntem fuduli până la căpăt. „Like, fraiere, suntem oficial eliminați!”, răsună replica unui turist anonim turmentat care îmi închide articolul.