Rufele frăției

Tamaș și cu Rădoi se contrazic, care dintre ei doi a turnat mai mult. În pahare.

De gât sau nu, pe șapte cărări sau una singură, în zorii zilei sau în toiul nopții, iată câteva din misterele plecării celor doi foști colegi spre cantonamentul naționalei de-a lungul timpului. Să tot fie ani buni de atunci, ce mai contează acum, oricum nu ne calificam în vremea aia mai pe nicăieri. Ba uite că contează, chiar cu patos pentru cei doi.

Mereu l-am văzut pe Tamaș independent în teren de viața lui extrasportivă. De altfel, cred că i s-a potrivit ca o mănușă campionatul din Insulă. Îl văd pe Tamaș pierzând nopți, dar nu îl văd pierzând meciuri din cauza asta. Am senzația că poate juca la același randament, indiferent unde a dormit în noaptea de dinainte. Pe preș sau cu capul pe masă, între două sau mai multe perne naturale sau de silicon. Randamentul lui Tamaș a fost însă știrbit de accidentări. De departe, ruptura de ligamente e cea mai tare tărie pe care a băut-o.

Spre deosebire de el, Rădoi a fost văzut mereu ca un luptător. Ca un profesionist. Poate prea profesionist. Atât de profesionist încât la meciurile cu marile echipe devenea șters din prea marea dorință de a nu greși. Dorință care treptat s-a transformat într-o preocupare de a se transfera pe bani mulți la marile echipe. Din păcate pentru fotbalul nostru, seriozitatea lui nu a fost văzută decât ca o calitate banală pe care Vestul nu a vrut să plătească sumele cerute. Sume la care jucătorul visa împreună cu Gigi Becali sub o cumetrie care i-a umbrit imaginea fotbalistică și care a atins apogeul în momentul venirii sale ca antrenor la Steaua, fără nici o experiență pe banca vreunei echipe. Mai mult, venind din fotbalul arab.

Nu l-am văzut pe Rădoi asumându-și pierderea campionatului cu Steaua, din postura de antrenor. Bărbătește. Să explice că s-a pripit venind în locul lui Gâlcă, care îi oferise campionatul, și că punctele pierdute de Steaua în mandatul său au contribuit la pierderea primului loc. Desigur nu e singurul vinovat, dar e prezent pe lista eșecului. Preocuparea asta exagerată de nu greși, moștenită încă de pe vremea când era jucător, nu mai are legătură cu realitatea, în noua lui meserie. De aceea nici nu mă aștept să îi dea dreptate lui Tamaș. Ar fi ca o probă de Bacalaureat picată pentru el.