Gaura din suflet

A ajuns la conducerea cluburilor prostul gust betonat din vârful unei grămezi de bani

E bine să nu uităm, să spunem, din când în când, lucrurilor pe nume. Pentru că altfel, într-o zi, fotbalul românesc nu va mai fi nici măcar un chioșc, într-un câmp, cu câțiva clienți, cum a ajuns astăzi.

Prin Vest, cluburile sunt dintotdeauna la picioarele suporterilor. Acolo „sportul rege” e împachetat într-o poveste în care emoția suporterului e un criteriu definitoriu al reușitei. De la ambițiile în materie de performanță la transferuri, de fapt, din prima clipă în care intră pe stadion, suporterului îi este afișată o identitate în care el se regăsește și de sub umbra căreia pumnii se strâng generații la rând.

Nu mai e cazul, la noi, decât sporadic. Suporterii sunt descurajați să mai pună pasiune de comportamentul de chioșcari al patronilor de club, care confundă o echipă de fotbal cu o tarabă cu șosete flaușate.

Falimentul din tribune e total. Paradoxal, pe vremea regimului totalitar, cluburile aveau ceva ce nu putea fi trucat. Aveau respect față de fani. Securiști la propriu, puși în fruntea formațiilor de regim, reușeau, culmea!, să aducă echipele mai aproape de public decât o fac patronii de azi. Au trecut mulți ani de atunci, dar imaginea pumnului lui MM în obrazul unui suporter nu o va șterge nici măcar ploaia trupei Pasărea Colibri ce le potopește pe toate.

A ajuns la conducerea cluburilor prostul gust betonat din vârful unei grămezi de bani. Niciun club nu mai reușește să câștige simpatie, din contră, grupările o pierd și pe aia pe care o aveau. Să nu uităm, așadar. Acesta e fotbalul românesc din zilele noastre. De curând s-a decis campioana lui. Campioana anonimatului.

Indiferent cine ar fi triumfat în Liga 1, ar fi fost doar campioana lor. A celor ce nu le pasă de spectatori, ci doar de profit. După un sfert de secol, concluzia e justă. Habar nu au să citească fotbalul, apăi să îi mai și scrie istoria!