C’mon Chelsea

La Londra, o după-amiază de duminică din ritmul tot mai fad al tradiției înseamnă un cer cenușiu și un meci din Cupa Angliei

Se joacă Chelsea-Manchester City, două echipe burdușite de investiții. Caut fragmente dintr-o poveste veche, într-o lume cosmopolită, care o ia la vale progresiv.

La intrarea în stadion, suvenirurile „made in China” sunt vândute de bătrâni englezi. Taraba lor aduce cu un portbagaj deschis de prin bazarele de la noi. Oferta e strigată tare, cu voci îngroșate de mulți ani în serviciul galeriei. E un timbru care îți face pielea găină și care amplificat de o portavoce devine clopotul lui Stamford Bridge. Fiecare rid, de pe chipul unui vânzător cu părul alb și cu berea alături, e o mostră din pasiune. Dar cam atât, lîngă ei pakistanezii care vând mai ieftin bat  vintage-ul la scor.

În tribune remarc o căciulă de oaie printre tricourile albastre. E călduroasă, așa că românul nostru o ridică de pe frunte, minunându-se: „Ce atmosferă, muică!”. Puștii din jur strigă la unison cu huliganii reprofilați în părinți responsabili: „C’mon, Chelsea!”. Afară sunt 7 grade, copiii sunt doar în mânecă scurtă, dar fotbalul în insulă e cuptor. Bine că la meci nimeni nu le confiscă puradeii pentru neglijență.

Pe parcusul meciului îl înțelegi pe Mourinho de ce alege fotbalul englez, dar te prinzi și de ce a capotat. Pragmatismul portughezului nu mai are rimă, banii au luat locul euforiei, iar poantele sale sunt la adăpostul unui cont tot mai opulent pe foaia de joc. E limpede acum de ce Real a fost doar o bifă, de ce Champions League arată ca o competiție care nu mai are treabă decât cu cașcareții.

În galeria celor de la City e infuzie de adrenalină. Femeile stewarzi se plimbă printre semnele obscene care erup la un corner al gazdelor.

Lângă mine doi chinezi se hlizesc la fiecare dribling, Sunt îmbrăcați cu tot arsenalul de suporter, totul lucește, de la tricou la căciulă. La pauză văd numele lui Dan Petrescu în „The Sun”, într-un tabel cu mari antrenori din Liga Chineză alături de Scolari și Sven-Goran, care printre 10 neveste ne înștiințează că fotbalul se mută dincolo de Marele Zid. Poza lui John Terry apare alături de o ofertă de aia bădărană, incomparabilă cu desenul de pe bannerul galeriei.

Se termină 5-1 pentru gazde. Ocazii uriașe, pase de efect, un penalty ratat, show total. Metroul e plin ochi, se cântă sporadic, căci Anglia e pe gânduri dacă să își ia tălpășița din UE. Povestea e de negăsit, chit că ai impresia că  te vei împiedica de ea, la fiecare pas. Ca și cum ai lipi cu limba timbre vechi, pe un plic cu @ la destinatar.