Terminatul și ornamentul

În 2014, undeva prin albia rîului Mula, poliția indiană descoperea culturi vaste de marijuana

Ca o ironie a sorții, rîul e la o aruncătură de băț de stadionul celor de la Pune City. Da, fix acolo unde joacă Mutu!

Nu că e minunat cadrul din care Briliantul dă interviu despre fotbalul mare? Dacă cumva mingea e lovită mai tare și cade în rîu, pînă să o ducă apa, se topește de la poluare. Cu frica asta la antrenamente, Mutu oferă un interviu celor de la Mirror despre Mourinho. Că tehnicianul e un om fals și că nu se va schimba niciodată. „E terminat ca antrenor!”, trage linie Briliantul devenit între timp ornament. Terenul de antrenament al indienilor se clatină, dar jucătorii sînt obișnuiți. Nu e cutremur, pe strada de vizavi trece o basculantă veche, cu doi elefanți în remorcă ornamentați cu covoare. Și ei tot jucători de fotbal, dar în alt campionat, deocamdată. Nu se știe, cu globalizarea, unde vom ajunge. Poate vor face și elefanții, într-o zi, schimb de tricouri cu Mutu.

Fără poante, de data asta, am scris de bine de Mutu pe cînd era la Petrolul, că nu e băgat în seamă de selecționer și încă mai poate ajuta România, că în sfîrșit puștiul care îl înfrunta pe maidanul din Trivale pe Dobrin, puștiul care le rupea coloana fundașilor italieni, într-un colț de teren, de pe Giuseppe Meazza, s-a dezbrăcat definitiv de costumul pe care îl cumpărase cu autointitulatul mafiot Giovanni în direct la televizor, în drumul său spre transferul de la Milano și avea să devină, în sfîrșit, ceea ce toți suporterii români au așteptat de la el. Că liniuțele de coca au fost doar niște hopuri, că fusese doar un licean care fuma palmat pe holurile gloriei, așteptînd să fie iertat. Și publicul, chiar și cel stelist, l-a aclamat la revenirea cu colăcei în teren. Rămas bun, fără remușcări.

Era prin 2010 și camerele de televiziune ale jurnaliștilor spanioli alergau pe străzile din jurul stadionului Bernabeu. Acolo, un ditamai Gulliver în lumea piticilor, italianul Marco Materazzi, plîngea ca un copil pe umărul lui Jose. Nu vroia ca portughezul să plece de la Inter. Forța cu care Mourinho a fost iubit la Milano e comparabilă cu ața care îi va uni mereu pe Klopp cu bondarul Dortmund ori pe Guardiola cu suporterii ce povestesc fotbalul într-un Cișmigiu construit de Gaudi.

Mourinho rămîne iubit sau hulit. Nu există cale de mijloc. Cîndva, Mutu, învîrtind covrigul de pe partea dreaptă a unui bolid luxos pe străzile londoneze, vorbea despre portughez la superlativ. După ani de zile, de pe trompa unui elefant, perspectiva s-a schimbat. Oare de ce nu îl mai crede nimeni? Nici cei care îl plac pe Mourinho, nici cei care nu îl plac. Iar ultimii, oricît ar plînge Materazzi cu lacrimi de crocodil, sînt foarte mulți. Destui încît să nu îi mai păcălească Mutu încă odată.