Finul și chibriturile

Prin puterea autoproclamatului domnitor Becali, oșteanul Rădoi a devenit academicianul fotbalului românesc fără să fie scos, măcar o dată, la tablă. Ș

eicul Olăroiu i-a dat niște cărți prăfuite, în care, la o pagină, pe lîngă portar, erau desenați cu mîna toți jucătorii. Deasupra era scris Middlesbrough-Steaua, ecuație de gradul 4-2. „Citește astea, pînă mîine, am aranjat cu Gigi, pleci la Steaua. Bani ai la tine?, poate o să ai nevoie. Gigi e cam strîmtorat, dar îți dă înapoi dacă e. E ca și cum ai plăti școala de antrenori”. Pieptănat ca un copil cuminte, Gâlcă a fost mutat din prima bancă pe coridor. Directorul Argăseală l-a luat de braț și i-a spus pe un ton dojenitor: „Dumneata șezi un pic afară, pînă vine și te ia cineva!”. Nu a venit nimeni. Diploma unui campionat cîștigat în România valorează mai puțin decît o liga a șnaişpea din Vest, mai puțin decît salvarea de la retrogradare într-un campionat de juniori.

Acuma să nu credem că școala de antrenori din România e un doctorat în fizică, iar dacă o urmezi așezi jucătorii cu ușurința unui șotron desenat pe asfalt. Să nu credem că Șumudică ar pricepe glumele lui Wenger mai bine decît Rădoi. „Alo, ce a vrut să zică Arseniu ăla, nene Luce? Cum? Tramvaiul nu era pe linii? Controlorii sînt arbitri aranjați?”.

Rădoi și-a dat demisia, curg știrile. Nu a mai vrut să vină la întîlnirea cu pompierii dinaintea meciurilor. Poate s-a speriat de valul de arestări, venite o dată cu drama Colectiv. Sau, poate, pur și simplu, și-a dat seama, cu timpul, cît de inflamabil e cel mai de preț lucru al său: reputația demnității. „Rădoi este unul dintre noi!” era refrenul care, azi, e doar scrum.