21 noiembrie

El Clasico, din 21 noiembrie, a fost ca un buchet de flori căzut pe podeaua plină de cioburi a unei cafenele din Paris

Ca telespectator, l-am pus într-o vază, pe pervazul amintirilor, pentru că simbolizează confirmarea. E cireașa de pe tort, că Europa nu va trage draperiile.

Golul de 3-0 al lui Iniesta, o înghețată topită în lapte fierbinte. Călcîiul lui Neymar, bățul de lemn gravat cu migală, cu care rămînem între degete, fără glas. E prea bun, prieteni! Ce exterior inventează la 1-0 rechinul Suarez, mingea e o placă de surf tangentă la valul uimirii din golful Bernabeu. Nici un fir de păr aiurea pe capul lui Ronaldo. Lăsați-l să fie frumos pentru domnișoare. Așa e în orice poveste citită de atîtea ori pînă devine fabulă. De fapt, niciodată în fotbal broasca țestoasă a lui La Fontaine nu a vrut să devină iepure. Ca fenomen, sportul ăsta e un ocean, iar ea nu e nevoită să alerge de bezmetică după faimă. În loc de carapace, are o minge.

Capitala Spaniei se ridică în picioare. Aplaudă adversarul. Fularele suporterilor madrileni legate la încheieturi în noduri pescărești de speranțe au mult polistiren în compoziție. Prea puțin bumbac, prea mult marketing. Transmisiunea tv devine un carusel prin lume, în care goana după aur uneori e prea evidentă. Da, e polistiren, lumea se schimbă, noi o schimbăm, dar nu e o iluzie. Uneori e tristă, uneori e frumoasă, precum bucuria sobrului Iniesta. Descătușarea lui nu era o reclamă.

L-am sunat, cîndva, pe Andrei Crăciun să mergem la o bere. Mi-a spus că sîntem pierduți și nimeni nu realizează, a închis telefonul și a scris la fel de bine ca pînă atunci. L-aș suna și azi, să îi spun ce știe, la fel de bine ca mine. Lui Ioan Chirilă, meciul ăsta i-ar fi plăcut prea mult. Mereu e un meci bun, într-un noiembrie trist.