Corbii și cașcavalul

Zilele au trecut, anii au trecut și impresia e că anii vor trece pentru naționala României, la fel ca și pînă acum, fără Mircea Lucescu la cîrma ei. De fapt, cine pe cine nu mai vrea?

Cine își asuma înaintea calificării să preia naționala României ori era un romantic incurabil, ori nu avea altceva mai bun de făcut. Iar Lucescu are, de decenii bune, treaba lui. Cît să ții la supărarea debarcării și cît să te mai ascunzi în spatele alibiului că e vremea tinerilor. Care tineri? Care antrenori disponibili?

Îi numim antrenori pentru că, cît de cît, au reușit să mai scoată capul prin fotbalul mai acătării, timid spre emotiv, dar s-au emoționat acut cînd au dat de mirosul cașcavalului. Precum corbul din fabulă, s-au ferit de provocările sentimentale, prin care riscau să scape roata de brînză din cioc dacă ar fi fost nevoiți să intoneze imnul. În opinia lor, chemarea gliei reprezenta tocmai vulpea care le-ar fi înhățat veniturile.

La un televizor 4K, naționala României se vede mai mișto decît de pe stadion. Din fotoliul aranjat între două valize cu verzișori nu trebuie să ții mîna la piept. În naționala României nu joacă vreun Messi, nu joacă vreun Ronaldo, nu joacă nimeni care să te facă să îți dorești să ții un speech în vestiar, din contră, calitatea materialului e cum e. Huiduielile publicului sînt doar cireașa de pe tort. Nici dacă ne-am fi calificat încă din meciul cu Finlanda nu am fi sărbătorit în Piața Universității, decît cel mult cu o mînă de suporteri la care ne-am fi uitat chiorîș că nu au altceva mai bun de făcut acasă.

Așadar, cine s-ar fi încumetat la un asemenea proiect? Un mercenar. Nici vorbă! Păi, antrenorii străini sînt tocmai cei mai nemulțumiți de jucătorii români și îi ridică de pe băncile de rezervă doar după fluierul final.

Iordănescu pare că s-a teleportat direct din America ’94. Uimit că e contestat și nu adulat, chiar și după o calificare care, culmea!, vine după seceta participărilor la turneele finale, Tata Puiu a ales tăcerea. Și cu Lucescu ar fi fost la fel. Așa că la problemele lui de sănătate, e mai bine ca dezamăgirile să rămînă departe. Ăsta ar fi singurul alibi care ar ține, și l-am crede. Sănătate, domnule Lucescu!, noi rămînem să ne ajutăm singuri.

Am pornit la război cu bătrînii. Și, culmea!, îi mai și huiduim. Nu o fi Iordănescu la zi cu subiectul și predicatul din limba română, nu o fi cel mai la modă tehnician, dar parcă tot mai bun e un sărut de icoană decît un refuz de prin țările arabe ori China, mai lipsea Groenlanda. Hai, Tata Puiu, sărim din grupe și dispărem împreună în Piața Universității. Ce avem mai bun de făcut? De abia atunci o să înceapă concertul corbilor.