Demisia all-inclusive

La 1-0 pentru adversari, în ultimele minute, în loc să încurajăm, noi inițiam apocalipsa fotbalului românesc

„Demisia!, Demisia!”, s-a auzit după golul finlandezilor. Bine că meciul de rugby cu Canada nu s-a jucat pe Naţional Arena, pentru că la 15-0 pentru arțari huiduielile ar fi fost completate cu băgatul și cu scosul. S-ar fi întîmplat și în Ardeal același lucru, stați liniștiți, așa că să o lăsăm moartă, pe limba noastră.

Pe vremea lui Dobrin, a fotbalului retro, demisia se striga doar în gînd, dar sămînța reproșului dospea în noi. Ne abțineam de frica comuniștilor, nu din bun-simț. Năravul neamului de a nu spera, de a nu crede în propriile forțe decît în excepțiile cînd cuțitul e la os și cu alea întărim regula, năravul ăsta apocaliptic e o marcă mioritică înregistrată.

Orice clip de promovare a României ar trebui să includă și atracția principală a tărîmului, ecoul huduielii. Ce atîția bani publici cheltuiți cu melodii, cu imnuri, cu clipuri, cînd versul huiduielii pe lîngă faptul că e reprezentativ e și moca?!

Huiduiala e moca all-inclusive. Moștenită de puștii care își privesc părinții cum își ies din fire, fix la greu, și strigă demisia, lăsînd pumnii strînși pentru o altă întrebuințare viitoare, eventual o corecție domestică, ea este dusă generații mai departe cu regula unică de folosință: bagă, tati, că nu costă nimic! Fluieră, băi, ce aia a noastră, nu ești bărbat?

Dăduse gol Finlanda. Ne bate și Finlanda, frate! Calificarea era în crăci. Jucam ca niște cizme. Și uite cum huiduiala are alibi. Dar unde e speranța aia care încălzea sîngele, în octombrie ăsta friguros, la casele de bilete deschise nonstop?

În îmbulzeala aia de la cozile pentru un bilet, știam doar de Stancu că are implantul de păr mai reușit decît plasamentul de atacant, știam de Chiricheș că oricîte mingi ar primi cadou la intercepție le înapoiază pe toate ca un bun samaritean, știam de Sînmărtean că la vîrsta lui nu mai poate fi un Ninja, știam de Keșeru că bate loviturile libere în transformări și tot se mai crede Ronaldo, știam de fotbalul românesc că e vai de fundul lui.

La 1-0 pentru adversari, în ultimele minute, în loc să încurajăm, noi inițiam apocalipsa fotbalului românesc, culmea, peste una deja existentă. Trăim deja vremuri apocaliptice pentru fotbalul nostru, norocul, ghinionul, ciupeala fac parte din joc, iar o strategie pe termen lung, o echipă sudată, talente care vin spate, știam încă de cînd am plecat din casă porniți să cumpărăm bilete că nu poate fi vorba de așa ceva.

Fluierăm ca puștiul din Slamdog căzut în rahatul din wc-ul de lemn aflat în curte. Curtea noastră, țara noastră, fotbalul nostru. Înjurăm și huiduim posterul deteriorat, dar colorat cu tatuaje, cu mașini fițoase, cu neputință al naționalei, afișul prins cu piuneze în iconițe pe lemnul putrezit de atîtea lacrimi ale necalificărilor.

Păi, ori credem, ori nu credem, ne decidem odată, că deja miroase de prea mult timp. Miroase nu doar a fotbal mort, ci și a esență de suporter ieșită din termenul de valabilitate obișnuit. Pînă la moarte, e depășit demult.