Spectatori și idoli

Erau chiar Sărbătorile de iarnă, pe cînd Ianis îi pasa tatălui său într-un vis devenit demonstrativ la sala Sporturilor din Brașov.

Puștiul lui Gică Popescu privea meciul de pe margine. Baciul spera același lucru. Să joace în fața spectatorilor alături de băiatul său.

Hagi și Popescu au fost pentru România fotbalistică tipul ăla de fotografie pe care o iei cu tine cînd te duci să escaladezi Everestul. Cînd nu juca Hagi, tot ce ne mai rămînea de făcut era să ne bazăm pe ieșirile Baciului din apărare, tipul ăla de evadare cu mingea la picior pe care, azi, între două bănci de rezerve, o încearcă Chiricheș. Diferența era că pe atunci nu ne rugam cu emoții, invocînd toți Dumnezeii, să nu pierdem mingea cu ultimul apărător. Dar nu exista să o pierdem, exista doar trecerea anilor peste eroii noștri și noi închideam ochii, căci nu venea nimic din urmă. Doar un fum dinspre Federație. Fum gros de grătare.

Deși mereu a părut mai calculat, mai serios decît Hagi, Baciul a fost răzvrătitul în decizii. S-a transferat la Dinamo, punînd în balanță suporterii cu impresarii Becali, iar cei din urmă au avut de cîștigat în judecata sa, a oscilat între eșecuri și datorii cu școala de fotbal. Încet, încet, numele Gică Popescu a devenit în România sinonim cu eșecul în afaceri. Pînă în ziua cînd proiectul pentru conducerea Federației a devenit un fel de acum sau niciodată. Și, pentru prima dată, credeam în Popescu, chiar dacă în umbra lui își frecau mîinile impresarii Becali. Cele mai frumoase amintiri pentru microbiștii din România reprezintă, azi, pentru Sandu Mircea et comp cele mai bune alibiuri pentru chiolhanuri. Așa că am fi acceptat orice compromis.

Cred că Hagi a ascultat mai întîi glasul fotbalului și abia apoi pe cel al afacerilor. Gică Popescu, fascinat de anturajul care garanta lejer succesul chiar și cu vardiștii pe urme, de comisioanele încasate cu ușurință, de costumele scumpe și limbile străine vorbite cu accente călite în bișnița cu valută de versații veri, a inversat prioritățile. Și-a dat seama de greșeală, și asta s-a văzut prin ochii puștiului său care își admira tatăl cum calmează jocul fără să atingă mingea, doar dintr-un plasament impecabil.

Îmi revine în minte o întîmplare. În ’90, după Campionatul Mondial din Italia, mulți tricolori s-au retras într-un concediu la Mamaia. Singurul pe care nu l-am văzut ieșind la o miuță, aplaudat de oamenii de pe plajă, a fost Gică Popescu. Răducioiu, un copil pe atunci, își păstrase chiar și explozia pe nisip, iar Lupescu, mofturosul Lupescu, jongla cu mingea în fața valurilor. Fotbalul a fost pentru Popescu o meserie iubită, în timp ce pentru Hagi a fost totul.

Popescu va fi un om liber și, cel mai important, curat. Există semnături importante din Gazeta Sporturilor care regretă pasajul din viața Baciului. Ei au știut că pe baza dezvăluirilor din Gazetă idolul lor riscă să primească cartonașul roșu al justiției. Că tocmai cel care îi determinase cîndva să creadă că driblingurile pot fi continuate cu editoriale, în care epilogul e proprietatea celor pentru care ziarul trăiește și azi, risca închisoarea. Au continuat să scrie, ca într-un veritabil hara-kiri, pentru că fără eroi textele Gazetei rămîn pe tușă. Ca și cum noi nu am putea să jucăm povestea sportului niciodată împreună cu cititorii și doar am admira-o.