Peluza din tramvai

Stadionul cochet, pe care Hagi l-a construit pentru echipa sa, la Ovidiu, e dovada că galeria are dreptate. Galeria Stelei.

Au trecut 12 ani de atunci. Era vremea cînd Mihaela Rădulescu îl invitase pe timidul Becali la emisiunea care se ridica la audiența Facebook-ului de azi. Datoriile au dispărut, salariile au început să fie plătite, iar partea asta financiară peste care trona faimei Stelei a creat din inerție un perpetuum mobile. Autocarele, mașinile burdușite cu suporteri veneau în Ghencea, din toată țara, pentru că văzuseră spectacolul la televizor. Dar provincia a venit doar la meciurile internaționale, în rest,  în tribune, lumea venea cu tramvaiul 41. Sau direct din scara blocului. E ciudat cum un stadion pe care joacă o echipă de succes e considerat de vecinii de cartier ca propria cameră. De fapt, asta e esența supoterului în fotbal. Nu există garsoniere, există minimum 2 camere. Una e sufletul.

De ce nu a construit Becali un stadion, în tot acest timp, dacă nu a reuşit să îl păstreze pe cel din Ghencea? Răspunsul evaziv, populist, ar fi pentru că a construit biserici. Răspunsul corect e cel pentru care, azi, Steaua, adică FCSB, are tribunele ca o sită prin care se cerne apa Sîmbetei. Nu mătăniile l-au adus pe Becali pe capota limuzinei, la telefonul emisiunilor de sport ori în băile de mulțime. Nu la Trinitas a vrut să intre Becali în direct. Nu pelerinajul pe Muntele Athos e contestat în tribune.

Pentru Becali, National Arena e exact platoul emisiunii de acum 12 ani în care păşea prima dată în lumina reflectoarelor. Un studio faimos, nou-nouţ, ce emană putere, un spaţiu de desfacere a popularităţii, de împărţire a profitului. De la un timp, invitații însă refuză să mai vină. Pentru că au simțit că nu mai e petrecerea lor.

Unii dintre copiii născuţi în ’86 sînt astăzi suporteri. Unii au numele inspirate din victoria de atunci, Stela sau Stelian. Ei au pierdut o echipă pe care părinţii lor au iubit-o într-atît încît au vrut să o strige toată viața. O nimica toată, inimile nu se văd într-o Românie dispusă să încapă toată într-un supermarket, pentru un pumn de profit. Sau, mai nou, într-un stadion, gol.