Ultrașii tenisului

Un apreciat istoric român a tras concluzia într-un bestseller că sîntem ai nimănui

Coada în traficul din provincie trece, ca și cel din Capitală, pe lîngă tot felul de blocuri, la ferestrele cărora chiar și orhideele inspiră resemnarea. Într-o parcare de autobuz, un autocar de Italia e îndesat cu plase de rafie pline cu te miri ce, de la pet-uri de bere pînă la sarmale înghețate. Diaspora așteaptă. Un hibrid cu scaun de copil și șofer din clasa medie claxonează taxiul pentru care chiar și turela pare prea grea. Copiii copiilor de pe străzi spală tot parbrize.

În 28 septembrie 1991 se încheia cea de-a patra mineriadă. Miron Cozma devenise peste noapte mai cunoscut decît Hagi. Cu o zi înainte, în România talciocurilor, actualele mall-uri, se năștea Simona Halep. Tenisul cu capetele studenților era la modă, democrația era doar zgura pe care alunecam.

Simona nu mai joacă la nivelul înalt care a propulsat-o atît de sus în WTA și, ca și în cazul lui Bute, eșecurile ei sînt văzute ca propriile noastre nerealizări. E mereu la fel. Cu Hagi nici nu a mai contat că a fost faultat sau nu în meciul cu Italia. România s-a revoltat pe machedonul care nu mai strălucea și, dintr-o dată, uitaserăm că Hagi nu avea unde să învețe, în centrul de performanță Luceafărul, limba română la nivelul lui Patapievici.

Fiecare victorie a Simonei a ridicat ștacheta așteptărilor din partea ei cu o treaptă și cu zece pentru noi. Nadia a fugit în timpul comunismului în timp ce noi ne pîram unii pe alții. Securiștii sînt de-ai noștri. Într-un sfert de secol de la revoluție nu am reușit să îi pedepsim, dar am reușit să ne detașăm în cîteva zile de o campioană care nu mai ține pasul cu Occidentul.

Dintr-o dată, Simona nu mai joacă pentru noi, ci doar pentru reclamele ei. O minge pierdută de ea nu ne mai face să ne mușcăm buzele, ci doar să constatăm cancanul.

Săptămîna trecută, Hummel Sigfried, un german de 87 de ani, s-a deplasat 200 de km, din Bavaria natală, în care orice boutique vinde brelocuri cu Bayern Munchen, pînă în Austria să vadă Steaua într-un amical, echipa pe care o simpatizează de o viață. Nu l-au oprit nici comunismul, nici Gigi Becali, nici absența ultrașilor, nici noul nume FCSB să fie suporter. Pun pariu că dacă simpatiza cu Halep, eliminarea prematură de la Wimbledon era un motiv în plus de a o susține. Să nu mai vorbim dacă mai era și nemțoaică! Poate era mai bine pentru toată lumea.