Glorie cu porţia

Maratonul e un sport, dar şi o penitenţă. Cu orice ochi ai privi-o, cursa de maraton e un chin. Cît despre antrenamente, să nu mai vorbim. Dacă mă încumet să observ că maratoniştii sînt nişte oameni care par să plătească, […]

Maratonul e un sport, dar şi o penitenţă. Cu orice ochi ai privi-o, cursa de maraton e un chin. Cît despre antrenamente, să nu mai vorbim. Dacă mă încumet să observ că maratoniştii sînt nişte oameni care par să plătească, prin osînda fiecărei întreceri toate păcatele sportului, dacă nu cumva şi ale întregii omeniri, e întrucît cei mai mulţi aleargă în neştire, convinşi că nu vor fi niciodată învingători. Iar ce-i şi mai dramatic e că, pentru învingători, chiar şi pentru cîştigătorii titlurilor olimpice, porţia de glorie e scurtă, mult mai scurtă decît în alte discipline.

Marea noastră campioană, fragila Lidia Şimon, a terminat recentul Maraton de la Osaka pe locul 6. Pentru o atletă, care revine în sportul de mare performanţă după un timp bun dedicat în întregime familiei, locul 6 e un fel de locul unu cu coroniţă. În maraton, revenirile sunt o chestiune de mare dotare sufletească.  Pentru această performanţă, Lidia Şimon a binemeritat o ştire de cîteva rînduri în paginile dedicate altor sporturi în presa de specialitate şi nici o ştire în restul mass-media. Pentru mult mai puţin, pentru un gol marcat într-un amical cu o echipă de ultimul loc din Elveţia, adică pentru aproape nimic, Victoraş Iacob s-a bucurat de atenţia exaltată a întregii noastre prese. Dacă am scris cu literă mare numele tradiţionalei curse din Japonia – cîştigată de Lidia Şimon trei ani la rînd, în 1998, 1999 şi 2000 – e pentru că, în maraton, există un calendar internaţional care îndulceşte cumva, la nivelul marilor premii, golul competiţional dintre Olimpiade.

E un mod de a perpetua în atenţia marelui public o probă atletică plină de înţeles cultural şi istoric, pusă ca atîte alte sporturi în umbră de patima mondială pentru fotbal. În ce mă priveşte, cred că nu e nimic de făcut. Tot ce se naşte trebuie să şi moară. Unele sporturi s-au născut ca să dispară foarte repede, altele au putut fi resuscitate după milenii de comă. Maratoniştii sînt ultimii mohicani ai unei discipline atletice cu un ales substrat spiritual. Nu e atletism pur şi simplu, ca suta de metri. De aceea şi aminteam de funcţia cvasireligioasă a maratonului.

Dacă maratoniştii sunt prea marcaţi de efortul fizic, ca să mai aibă puteri pentru a se gîndi şi la altceva decît la adversari, în schimb spectatorii îşi pun întrebări, la care altfel n-ar fi ajuns niciodată. Mai mult, simt un gen de solidaritate, necunoscut în raport cu alte probe atletice, cu toţi alergătorii. E o reacţie a colectivităţii la logica aparte a micii colectivităţi răspîndite pe cei 42 de kilometri ai calvarului. Publicul nu simte nimic pentru ultimul clasat la aruncarea greutăţii, dar pentru maratonistul care termină ultimul cursa, dar o termină, simt respect, îl împing din spate să nu cedeze, se simt răzbunaţI de acesta pentru atîtea şi atîtea momente din vieţile lor, cînd n-au fost în stare să ducă o treabă pînă la capăt.

De aceea, în numele tuturor celor care urmăresc la televizor cele cîteva curse interolimpice de maraton sau au norocul să fie pe traseu la Osaka, la New York sau la Paris, atunci cînd aleargă româncele Lidia Şimon, Nuţa Olaru şi Alina Staicu, le mulţumesc pentru că au devenit maratoniste, indiferent pe ce loc se clasează. Într-un fel, aleargă şi în locul nostru, al milioanelor de spectatori, mulţi dar nici pe departe atît de puternici ca ele.