Marele subiect pierdut

Orice curvăsărie a lui Cristi Tănase e mai comentată şi mai admirată ca excelenţa lui Răzvan Raţ

Răzvan Raţ joacă la Şahtior de opt ani. Mircea Lucescu a început construcţia echipei şi a liniei de fund cu el şi în […]

Orice curvăsărie a lui Cristi Tănase e mai comentată şi mai admirată ca excelenţa lui Răzvan Raţ

Răzvan Raţ joacă la Şahtior de opt ani. Mircea Lucescu a început construcţia echipei şi a liniei de fund cu el şi în tot acest timp l-a tratat cu un optimum de apreciere. Despre un fotbalist titular vreme de opt ani la o echipă într-o continuă afirmare şi spor de prestigiu nu se poate spune altceva decît că joacă tot timpul foarte bine. Dacă ar fi jucat doar bine, n-ar fi rezistat, iar dacă ar fi avut fluctuaţiile multora dintre derbedeii fotbalului nostru, nelipsiţi din toate emisiunile tv sportive şi din paginile de scandal şi de fiţe ale presei scrise, ar fi trebuit să-şi caute de mult altă echipă.

Datorită faptului că evoluează constant foarte bine, jocul lui Răzvan Raţ este elogiat doar cînd e excepţional sau de-a dreptul providenţial. Prin comparaţie cu spectaculoasa inconstanţă a răsfăţaţilor campionatului nostru, constanţa lui Răzvan Raţ e ceva banal. Şi ca orice lucru egal cu el însuşi, fie acesta şi pe treapta de sus a meritului, e ignorat. Orice curvărăsie a semianalfabetului Cristi Tănase e mai comentată şi, în subînţeles, mai admirată decît randamentul mereu superior al lui Răzvan Raţ. Pentru România, caracterul ales ce poartă numele de Răzvan Raţ e un subiect doar adiacent la subiectul Mircea Lucescu. Deşi e subiect cardinal. Încă unul din subiectele de căpătîi ale civilizaţiei sportului ignorate parcă programatic.

Pentru mine, cazul Raţ e unul tipic de orbire colectivă. Nimeni nu observă că naţionala începe cu Raţ, dar se face caz mare de promisiunile trufaşe ale unor rataţi de patrimoniu. Marea ratare e mult mai ofertantă pentru toată media noastră decît marea confirmare. Raţ nu e singurul de la Şahtior care marchează un deceniu de constanţă în calitate. Ca el, Lucescu îi mai are la Doneţk pe Srna şi Hubschman. Ei trei sînt regula, nu întîmplarea. Nimeni nu e cu adevărat indispensabil, dar cîţiva dintre semeni hrănesc frumos această speranţă, a omului fără de care marea performanţă ar fi de neimaginat. Răzvan Raţ duce mai departe portretul românului pe care orice mare echipă se poate baza, instituţionalizat de Dan Petrescu. Mare lucru!