Un clasament al abjecţiei

Publicul mare al fotbalului a fost jignit sistematic de patroni şi nu mai poate fi recuperat

Nu sînt incoruptibil, dar fiindcă nu s-a grăbit nimeni să-mi cumpere conştiinţa, pot să mă amăgesc cu ideea că sînt. Ce ştiu bine şi […]

Publicul mare al fotbalului a fost jignit sistematic de patroni şi nu mai poate fi recuperat

Nu sînt incoruptibil, dar fiindcă nu s-a grăbit nimeni să-mi cumpere conştiinţa, pot să mă amăgesc cu ideea că sînt. Ce ştiu bine şi ce am verificat în mai multe situaţii conflictuale e că nu uit niciodată o jignire. Cei care m-au jignit, fie şi româneşte, cu zîmbetul pe buze, nu fiindcă au dorit-o, ci fiindcă n-au fost învăţaţi să-şi măsoare cuvintele, pentru mine nu mai există. Şi dacă nu mai există, nici nu mă pot cumpăra. E clar că cel puţin pentru nişte oameni, voi fi incoruptibil pînă la moarte.

Fotbalul românesc e plin de jigniri. Deşi n-o spunem, avem cel mai complet dicţionar al înjurăturilor. Intraductibil, de neînţeles pentru restul lumii. Frecvenţa abjecţiilor, în vorbirea oamenilor de fotbal conduce la ideea că de fapt ne cam mîndrim cu ţigănia absolută a relaţiilor. În mod normal, doi oameni care s-au insultat oribil şi cu martori, nu doar cu martori ocazionali, ci în văzul întregii ţări, nu mai au ce-şi vorbi. Ce e aia împăcare? Dacă insul jignit de moarte poate să şteargă totul din memorie, nu înseamnă cu are doar probleme cu memoria. Are probleme cu întreaga lui construcţie de om. Nu e om, e subom.

E ciudat că nici un confrate nu discută căderile aparent de neexplicat ale unor jucători, dar care se explică prin feudalismul atroce al patronilor. Jucătorii înghit jignirile, pentru că la 100.000 de euro e vădit că li s-a cumpărat nu doar talentul, ci şi conştiinţa, însă se prăbuşesc emoţional şi nu dau randament. Există cercetări psihologice care arată că un om strivit sufleteşte, oricît de bine ar fi plătit, munceşte prost, greşeşte des, merge din eroare în eroare şi, după un timp, e terminat.

Fotbalul românesc e clădit pe un tip de relaţii la graniţa dintre abjecţie şi frustrare maximă. Convingerea mea e că la modul feudal, grobian şi trufaş cu care cîţiva patronii îşi consideră angajaţii nu încap soluţii de redresare. Ar trebui să întocmim un clasament al mîrlăniei  la nivel înalt, ca să putem înţelege ce se întîmplă cu publicul de azi, din România, al fotbalului. Golănia de sus, din patronate, a încurajat golănia de jos, din tribune. Iar între două golănii, publicul mare, publicul din totdeauna al sportului, a cedat psihic. Publicul mare a fost jignit şi mă tem că nu mai e de recuperat, cît timp fotbalul scoate în faţă, la reprezentare, primitivii şi abuzivii.