Generaţia cu trei picioare

Un mediocru între proşti pare bun, un mediocru între buni, nu mai e mediocru, e prost

   La cum se joacă fotbalul azi, două picioare de om nu ajung. Poate c-ar trebui să spun, cu formula consacrată, două picioare pe […]

Un mediocru între proşti pare bun, un mediocru între buni, nu mai e mediocru, e prost

   La cum se joacă fotbalul azi, două picioare de om nu ajung. Poate c-ar trebui să spun, cu formula consacrată, două picioare pe cap de fotbalist, întrucît cele mai multe necazuri la picioare, de la cap se trag. Mai bine zis de la faptul că miza e toată pe picioare, la antrenamente muncindu-se foarte puţin sau deloc cu mintea. Nici una din vedetele care au păţit fracturi majore la tibii şi peronee ori cărora li s-au rupt ligamentele n-a mai revenit, după operaţie sau după o serie de operaţii la partea vătămată, în marea performanţă. Zicu şi Pleşan nu vor mai fi niciodată ce promiteau, de frica recidivei. Nu se mai bagă ” la rupere”, fiindcă ştiu ce-i aia. Infirmeriile Stelei şi ale lui Dinamo trimit în arenă numai recuperaţi parţial. Fizic or fi fiind ei, recuperaţii, buni de luptă, dar psihic sînt definitiv răniţi. Nu-s deloc rare situaţiile în care piciorul accidentat şi reşapat s-a frînt din nou. Dimpotrivă, intră în categoria excepţiilor jucătorii care au rămas ce au fost şi chiar mai mult decît atît, după nişte luni nesfîrşite de pauză chirurgicală.

   Ce li s-a întîmplat lui Florin Costea şi lui Lucian Goian, într-un moment de vîrf al carierei lor, aş îndrăzni să zic că era fatal să li se întîmple. Şi nu neapărat numai lor, ci tuturor jucătorilor, cărora li se cere, într-un campionat ca al nostru, al furiei revanşarde, al ultimei şanse şi al vîrfului de criză, să dea mai mult decît le-ar permite climatul tehnic rudimentar al competiţiei şi propria formaţie. Poate c-aţi observat, dar africanii aduşi în Liga-ntîi n-au probleme cu oasele. Nu pentru că ar fi fost mai bine hrăniţi cînd erau mici. Toţi sînt genetic mai robuşti, mai puţin vulnerabili la trîntele primitive din teren. De cîte ori văd că se lovesc un fotbalist de culoare cu unul de-al nostru, aş putea paria că al nostru se ridică de jos ultimul, dacă se mai ridică. E probabil ca stranierii să fi învăţat mai bine lecţia protejării decît lecţia atacului. Ca să nu mai vorbim de modul „profesionist” în care scot din joc adversarii, fără să se umple de oprobiul public.

   Nu-i deloc o coincidenţă că atît Costea, cît şi Goian au fost cumplit accidentaţi de portari, nu în confruntarea din afara careului. Li se cere portarilor mai mult decît pot ei să dea. Nu avem un campionat de atacanţi. Nu avem nici măcar unul de apărători. Nădejdea, atît a echipelor care trag la titlu, cît şi a celor care simt că retrogradează e în portari. Ce poate să facă Zapata, cînd apărarea Stelei e una de Liga a doua? Zapata gafează des, nu fiindcă  îi stă lui în fire să facă prostii de patrimoniu. La cîte erori adună meci de meci mult prea penetrabilii fundaşi ai Stelei, e normal ca Zapata să se năucească. N-ai cum să greşeşti „corect”, ca orice portar de echipă europeană legată, cînd apărarea ta gafează tot timpul pentru Guinness Book. Un jucător bun, care evoluează între mediocri, pare şi el mediocru. Un jucător doar mediocru, între mari jucători, pare prost de tot . Şi tot aşa.
   Ziariştii, patronii şi colegii de echipă înşiră în aceste zile tot felul de păreri despre viitorul lui Costea şi al lui Lucian Goian. Cine a trecut prin spitale şi a luat aminte la vorba medicilor, nu a putut să nu observe cît de des îl pomenesc aceştia pe Dumnezeu şi cît de serios vorbesc de vrerea lui Dumnezeu.