România, o ţară africană

Mulţi fotbalişti de culoare vin să răzbune la noi ce nu le-a reuşit în Vestul Europei 

N’ Doye şi Ze Kalanga îşi permit tot felul de obrăznicii, ifose, maimuţăreli, mîrlănii şi chiar contre cu legea, pentru care, în alte ţări, […]

Mulţi fotbalişti de culoare vin să răzbune la noi ce nu le-a reuşit în Vestul Europei 

N’ Doye şi Ze Kalanga îşi permit tot felul de obrăznicii, ifose, maimuţăreli, mîrlănii şi chiar contre cu legea, pentru care, în alte ţări, n-ar fi doar nişte subiecte picante de tabloid şi prilej de amenzi simbolice la club, ci un deranj public major. Dacă Ze Kalanga şi N’ Doye ar declara, la coborîrea din avion, în Emirate sau în Elveţia, aşa cum şi-au îngăduit să declare în mai multe rînduri în România, că vin aici la fete multe şi ieftine, ar fi urcaţi imediat în avion şi întorşi scurt de tot în ţările din care au plecat. La noi însă un astfel de afront golănesc e tratat cu lejeritate. Să ne imaginăm ce s-ar scrie în ziare în ţările de unde au plecat în lume alde Ze Kalanga şi N’ Doye, dacă un român adus acolo s-ar da cocoş şi ar spune: Am venit să joc fotbal la voi, fiindcă am auzit că  femeile în Africa sînt accesibile, iar dacă plăteşti una, a doua e gratis. N-ar mai trebui să spună şi alte tîmpenii, ca să rămînă un stigmatizat în veci.

Am citit, într-un articol scris de un tînăr, neajuns încă la înţelesul cuvîntului demnitate, o explicaţie aiuritoare. Cum că jucătorii de culoare, care procedează la şantaj, la Rapid şi la Dinamo, sînt îndreptăţiţi s-o facă, atîta vreme cît cluburile nu respectă contractele. Despre fiţele lui Ze Kalanga, un fotbalist robust, dar care evoluează odată bine şi de cinci ori dezordonat, despre plecările şi revenirile sale la bază  s-ar putea scrie un roman plin de absurd. Dacă un român le-ar fi făcut domnilor Turcu şi Borcea tot ce le-a făcut Ze Kalanga, românul ar fi fost anatemizat şi gonit. Purtarea lui Ze Kalanga e o continuă jignire. Cu toate acestea, clubul îl suportă, jucătorii se simt discriminaţi în ţara lor şi adună în ei ranchiună, iar patronii anunţă amenzi, care-l fac pe Ze Kalanga să le rîdă în nas.

 N’ Doye ar putea fi un personaj într-un film de al lui Fellini, cu ciudaţi şi pitoreşti, dacă n-ar fi un fante de discoteci şi o minte îmbîrligată. Felul în care se îmbracă, mersul lui de travestit, podoabele lui cu prestaţie tribală, prostul lui gust practicat ca o sfidare, toate dau seamă despre un caracter marginal. Cei mai mulţi dintre străinii cumpăraţi de fotbalul nostru au un defect ascuns de fabricaţie. Au fost crescuţi cu o mentalitate de urmaşi ce trebuie să răzbune necazurile strămoşilor. Ei par să fi venit în România ca să recupereze ceva ce nu le e accesibil, datorită unei educaţii cu multe goluri, în Europa Centrală şi de Vest. Ei simt pentru România acel gen de dispreţ prostesc al omului din lumea a treia ajuns vedetă nu în Franţa sau Anglia, ci într-o ţară cu un statut continental în formare.

Cu astfel de importuri, fotbalul românesc nu are cum să ajungă sus. Ne iau banii şi, ce-i mai rău, îi fac pe ai noştri să se simtă discriminaţi în ţara lor.