O iarnă proastă, fără fotbal

Ne place sau nu, toate celelalte sporturi devin nişte complemente de sezon. Un an fără fotbal e, pentru întreaga lume mondială – cum frumos spunea un doctor în ştiinţe din Gorj -, un nonsens social. De el s-ar resimţi chiar […]

Ne place sau nu, toate celelalte sporturi devin nişte complemente de sezon. Un an fără fotbal e, pentru întreaga lume mondială – cum frumos spunea un doctor în ştiinţe din Gorj -, un nonsens social. De el s-ar resimţi chiar şi intelighenţia care joacă numai bridge şi care se fuduleşte cu faptul că-l ignoră. Iarna fără zăpadă e un anotimp suportabil doar în perspectiva returului.

Cînd nu bănuim toată importanţa unui lucru e destul să ne imaginăm consecinţele unei absenţe pe termen lung. Toate sporturile sînt stimabile, dar un ziar de sport românesc fără fotbal e de neconceput. Există sporturi care, în alte ţări, se bucură de o simpatie pe cît de mare, pe atît de exclusivistă. În Australia, bunăoară, un cotidian de fotbal e o utopie, dar mai multe reviste de cricket ţin de naturalul momentului. La noi, sporturile care pînă nu demult ne dădeau fierbinţeli patriotice şi temperat naţionaliste au devenit un fel de complemente de sezon. Pasiunile au o patrie!

Una din cauze priveşte economicul. Multe discipline, pe care dictatura le subvenţiona din pricini acuzat propagandistice, şi-au pierdut raţiunea de a fi. Putem să plîngem ipocrit reculul unor sporturi, care cîndva ” aduceau ţării diplome şi medalii”, fiindcă aşa e politically correct, să regreţi tot ce se termină. Dar dacă mor oamenii care le-au iubit, de ce e musai ca sporturile iubite de aceştia să perpetueze fără public? Dintre toate sporturile cu priză în România fotbalul a realizat cel dintîi şi la dimensiunea necesară factorul economic.

Sportul, da, trebuie să fie politică de stat şi un imperativ al Ministerului Sănătăţii, dar sportul de performanţă e altceva. Cu totul altceva. Sportul e numai un pretext, principalul e performanţa. Performanţa în atletism e mai aproape de cauzele secrete şi impure ale fizicii, biologiei şi ale chimiei strategice,  decît de bucuria pură a competiţiei. Performanţa e, în multe privinţe, ” înţelegerea necesităţii”. Iar „necesitatea” înseamnă recuperarea cu dobîndă mare a investiţiei. Dacă atletismul nostru de performanţă suferă, e întrucît pentru formarea unui atlet de ultimul loc la Olimpiade trebuie să cheltuieşti în van, cam cît pentru formarea unei echipe de fotbal care să meargă, în Liga ei, în plin.

Prioritatea fotbalului la noi e un fapt de sănătate în termeni economici reali. Asta e lumea şi n-o s-o dăm noi peste cap cu oina naţională! Cîtă vreme rasa ne e de 1,70 – 1,80, baschetul rămîne o distracţie plină de visări americane. Investitorii în baschet şi-au dat seama de factorul spectacol, şi de aceea investesc. Două lucruri pot să semene, dar să aibă cauze foarte deosebite. Ne place sau nu ne place, zicem şi noi ca fotbaliştii cînd ratează golul, meciul şi obiectivul: Asta e!  E iarnă, ne uităm la televizor cum sar unii şi alţii la trambulină sau cum aleargă ruşii şi norvegienii de le iese sufletul pe skiuri, dar nu ne rugăm să avem şi noi zăpadă, ci să avem mai repede fotbal. Măcar şi pentru aceea că, fără fotbal, ne va fi mai greu să fim tot timpul peste concurenţă.