A unsprezecea poruncă
Nu mai contează dacă le ştim ca atare şi pe de rost pe cele zece din Biblie. Acestea sunt de acum prezente în viaţa noastră, fără să le conştientizăm religios, întrucît au devenit legi ale statului laic. Biblia ne îndeamnă […]
Nu mai contează dacă le ştim ca atare şi pe de rost pe cele zece din Biblie. Acestea sunt de acum prezente în viaţa noastră, fără să le conştientizăm religios, întrucît au devenit legi ale statului laic. Biblia ne îndeamnă să nu rîvnim la bunul altuia, iar statul traduce porunca în Codul penal, unde furtul se pedepseşte.
A unsprezecea poruncă ar fi: să nu jigneşti. În fotbal, formularea ar trebui să fie aşa: nu-ţi jigni adversarii, fiindcă-ţi devin duşmani. Datorită modului jignitor în care Dinamo, Steaua, Poli Timişoara, iar uneori şi Rapidul îşi vorbesc adversarii, provocîndu-i la sentimente din afara eticii sportive, cele mai multe întîlniri au la bază duşmănia.
Declaraţiile sforăitoare şi trufaşe pînă în pragul inconştienţei ale patronului Stelei au făcut din Poli Iaşi un duşman cu o extraordinară susţinere morală în public. Nu numai Poli a umilit Steaua, ci şi publicul. Lui Bănel Nicoliţă, care-i un suflet curat, duşmănia încinsă a tribunelor i-a împleticit şutul. Autogolul lui semnifică un tip de vulnerabilitate la ură şi la atmosfera încărcată de jignire.
Tot ce la americani e o chestiune de psihologie de învingători, la bogaţii fotbalului românesc e o problemă de psihiatrie. Scriind astfel, s-ar putea spune că aduc discuţia la nivelul orelor de educaţie civică din şcoala elementară. Adevărul e că acolo vreau s-o aduc. Nu s-o cobor la nivelul claselor I – IV, ci s-o ridic la acest nivel. Patronii echipelor citate, dar şi alţi cîţiva cu gura mare, nu realizează ce efect de bumerang are jignirea. In loc să-l turtească pe adversar, îl îndîrjeşte, îl face de două ori mai puternic. Toţi fotbaliştii care au fost alungaţi de la Steaua cu un potop de jiniri şi de umilinţie sunt acum duşmani de moarte ai Stelei. Învingînd Steaua într-un moment cînd Steaua avea nevoie de o victorie ca de aer, Andrei Cristea n-a făcut altceva decît să-şi pună un plasture magic pe rănile de pe suflet.
Păcat de Steaua, că la ce jucători are, n-are şi un antrenor vizionar, păcat de Dinamo, care nici acum, cînd e la pămînt, nu pricepe că nu există victorii cu orice preţ, că totul se plăteşte, păcat de Timişoara, că are un patron care dărîmă cu proasta creştere tot ce construieşte cu banii, şi păcat de Rapid, care, după ce că trebuie să suporte un patron răsucit de la o zi la alta, are şi un antrenor păgubos. Rednic e şi el un fel de Meşterul Manole. Numai că unul pe dos. Ce e acela un Meşterul Manole pe dos vă rog să vă dumiriţi şi singuri, uitîndu-vă mai atent la ce jucători importă Rapidul şi, mai ales, ce jucători alungă de la echipă mult prea iritabilul Mircea Rednic.