Dar onoarea?

Trebuia să învingem la Sofia, oricît de mult ne-ar fi costat victoria. În toate comentariile la meciul cu bulgarii, motivele pentru care l-am pierdut au părut mai pline de substanţă, decît motivele pentru care trebuia neapărat să învingem. Iar cînd […]

Trebuia să învingem la Sofia, oricît de mult ne-ar fi costat victoria. În toate comentariile la meciul cu bulgarii, motivele pentru care l-am pierdut au părut mai pline de substanţă, decît motivele pentru care trebuia neapărat să învingem. Iar cînd au fost pomenite şi motivele pentru care trebuia musai să cîştigăm, chestiunea onoarei s-a pus discret, de cîţiva confraţi doar, care au îndrăznit să scrie şi-n alte dăţi despre onoare şi onorabilitate în sport. Aş cuteza să spun, doar de cîţiva confraţi care mai stăpînesc înţelesul cuvîntului onoare.

Cînd eram copii, obişnuiam să spunem că răzbunarea e arma prostului. Victor Piţurcă a avut inspiraţia să afirme că nu mergem la Sofia la răzbunare. E adevărat, în fotbal ideea de răzbunare nu onorează pe nimeni. E arma celui care nu vede şi alte motive de a trata un meci, fără miza punctelor, ca pe unul decisiv.

Într-un fel, partida fără obsesia punctelor de la Sofia a avut totuşi un caracter decisiv. Decisiv pentru definiţia unor caractere de învingători. Decisiv pentru a trece pragul de la psihologia ciubucarului la aceea a învingătorului de profesie. Privind în urmă, realizăm că am cîştigat calificarea mai degrabă din frică. Am avut toate atuurile s-o cîştigăm cu glorie maximă, dar ne-am consolat cu o frică, e drept productivă, totuşi frică.

Ne place sau nu ne place, trebuie să învăţăm de la italieni şi de la englezi arta de a nu aştepta foloase de la înfrîngeri. Din eşecuri nu învaţă decît oamenii care n-au alt scop în viaţă decît succesul. O serie lungă de eşecuri, oricît de convingători par a fi rafinaţii teoreticieni autohtoni ai cîştigului prin pierdere, ne deprind cu eşecul. După ruşinea de la Sofia – fiindcă unde cauza cauzelor nu-i apărarea onoarei, atunci e scufundarea în ruşine – încă un eşec sau un semieşec cu Albania ne va părea în firea lucrurilor. La urma urmei, sîntem calificaţi. Încă o ruşine cu Albania ne va obliga să vorbim însă cu glas tare, nu timid ca acum, de o calificare fără glorie.

Noi trebuia să învingem la Sofia, oricît de mult ne-ar fi costat victoria, pentru a ne structura, pe mai mulţi ani şi pe mai multe campanii de calificare, gîndirea de învingători. Înfrîngerea de la Sofia, dimpreună cu evoluţia jalnică a Olandei în mai toate meciurile din grupă, dă un înţeles modest primei noastre victorii la olandezi. Cînd baţi o echipă care cîştigă cu Luxemburgul fără glorie şi cu onoarea pentru multă vreme afectată, nu prea e cazul să te dai mare.

Locul doi, cu echipele pe care le-am avut de înfruntat, oricît de mult ne-ar bucura calificarea, ar fi un necaz. Unul foarte urît. Ar pune cu adevărat în discuţie chestiunea onoarei, a unei reprezentări onorante la echipa naţională. Înaintea discuţiilor entuziaste despre calificare, puncte, bani şi meritele federaţiei. Fiindcă, orice s-ar spune, la Sofia fotbaliştii noştri au uitat că joacă şi pentru publicul de acasă. Publicul acela mare, care n-are posibilitatea s-o spună, dar care suferă cînd România nu înseamnă, înainte de toate, onoare. Nu mîndria de a fi român, ci onoarea de a fi român. Mîndru e orice tont, dar onoare simt numai deştepţii.