Sindromul minutelor de prelungire

de TUDOR OCTAVIAN

Cum să stea Dinamo şi Steaua mofluze pe locurile 7 – 8, iar Martiş să caţăre Rapidul pe 2? Greşelile de arbitraj din prelungiri au alte cauze decît acelea din primele 90 de minute. Arbitrul Marius Martiş […]

de TUDOR OCTAVIAN

Cum să stea Dinamo şi Steaua mofluze pe locurile 7 – 8, iar Martiş să caţăre Rapidul pe 2? Greşelile de arbitraj din prelungiri au alte cauze decît acelea din primele 90 de minute. Arbitrul Marius Martiş n-a fluierat faultul de penalty la Mazilu, din minutul 93 al meciului Rapid – Gloria Buzău, din cu totul alte motive, pentru care nu l-ar fi dat pînă în minutul 90. În primele nouăzeci de minute n-ar fi fluierat penaltyul din pricini întîlnite şi pe aiurea: orbul găinilor, isteţimea boului, mîndria catîrului sau ochiul dracului. Dar după minutul 90, he, he, hei!, altă făină – cum ar zice Ion Creangă – se macină la moară.

Nu numai Martiş are probleme cu faulturile de cartonaş roşu sau penaltyurile din minutele în plus, ci tot taraful de fluieraşi al dirijorului Lupescu. În primele nouăzeci de minute se arbitrează şi atît. Greşelile din primele nouăzeci de minute sînt la mîna comisiilor federale. Un unsprezece metri în minutul 93 sau 96 însă e o reverenţă pe care orice arbitru român cu simţul situaţiei şi al carierei se simte obligat s-o facă patronilor de la Dinamo, Steaua, CFR Cluj sau Poli Timişoara. Adică formaţiilor care, la o adică, pot da peste cap, cu banii lor, campionatul şi lista arbitrilor. Fără banii primilor cinci, şase mari plătitori, nu mai e nici campionat, nici Federaţie, nici bani pentru arbitri, nimic, nimic.

Marius Martiş n-a fost arbitrul, care trebuia să fie şi în prelungiri deoarece gestiunea unui penalty e o chestiune de putere. Cele nouăzeci de minute sînt ale Campionatului, ale Federaţiei, ale Uniunii Europene, ale cui vreţi dumneavoastră. Prelungirile însă sînt în puterea arbitrului. Nu numai că Martiş nu s-a pus rău cu formaţiile cu pretenţii la titlu, dîndu-i Rapidului încă două puncte avans, dar le-a făcut şi un semn prietenesc cu ochiul, ca să înţeleagă başcanii că e băiat respectuos, că nu se obrăzniceşte, dacă are ocazia să fie cuminte. .

Judecata lui Martiş a fost simplă ca bună ziua: dacă Rapidul n-a marcat un meci întreg, să-i fie de bine. De ce să se lege arbitrul la cap, pentru trei minute la spartul tîrgului? Să fi marcat Rapidul de cinci ori în “timpul legal de joc”, cum graţios s-a exprimat un comentator tv, Martiş fluiera gol de cinci ori şi nu se supărau nici Gigi, nici Cristi. La un derby pentru coada clasamentului, cum ar fi Farul – Ceahlăul, arbitrul Martiş – şi nu numai el – fluiera şi trei penaltyuri în prelungiri. N-a spus Lenin că libertatea înseamnă înţelegerea necesităţii? Cu Rapidul lucrurile, bineînţeles, se pun altfel. Cum să stea Dinamo şi Steaua mofluze pe locurile 7 – 8, iar cinstitul de Martiş să caţăre Rapidul pe 2? S-o facă alţii, dacă-s aşa de deştepţi şi vor să nu mai prindă o partidă de podium cu anii!

Evident, în cazul lui Martiş nu-i vorba de incompetenţă, de hoţie, de mituire sau de pizmă. Nu, e vorba doar de laşitate. Iar laşitatea, cum ştie toată lumea, nu se sancţionează. Se premiază uneori, dar discret, astfel că bieţii arbitri nu se pot lăuda cu premiul.