Fotbalul de presă și câinii până la parte

Despre Dinamo încă se scrie cu același dicționar, cu aceleași superlative de patrimoniu sportiv și cu aceleași metafore exaltate de media ca în urmă cu douăzeci de ani. Se scrie și se clamează, în paralel cu prezentul echipei, cu inima […]

Despre Dinamo încă se scrie cu același dicționar, cu aceleași superlative de patrimoniu sportiv și cu aceleași metafore exaltate de media ca în urmă cu douăzeci de ani. Se scrie și se clamează, în paralel cu prezentul echipei, cu inima spre trecut și cu spatele spre viitor.

Deși câinii nu mai sunt de mult timp roșii, ci curcubeici și cu dungi, deși marile derbyuri nu mai sunt nici măcar mijlocii, iar „groapa” înseamnă mai curând soartă decât stadion, și cei 8-9 străini, care duc meci de meci echipa în jos, cu cele mai scumpe costuri ale fiecărui punct din clasamentul disperării, Ionuț Negoiță trăiește cea mai inspirată schimbare de lozincă: el rămâne câine, până la parte!

Până ce-și reface partea, vânzând ieftin tot ce a cumpărat scump, ca să acopere o datorie de onoare, pe înțelesurile îndelung abuzate ale acestui cuvânt, așa cum le-au instituționalizat alde Borcea, Badea și ceilalți specialiști în falimente ai clubului .

Clubul agonizează, singurul fapt extraordinar în istoricul acestor ultimi ani de degringoladă fiind memoria publicului. Un public care a continuat să iubească și să susțină ceva ce nu mai exista și nici nu avea cum să mai existe. Publicul lui Dinamo nu iubea Miliția, el era publicul marilor jucători de la Dinamo, dragostea era de la omul din tribune la cel din teren. Publicul din tribune avea sentimente stabile și de durată, pe decenii, iar mulți pentru totdeauna, pentru că și jucătorii sfințeau cu anii și chiar cu deceniile locul lor din teren.

Un sondaj la ultimii două-trei mii de fani care mai dârdâie în tribunele pustii, după ora 21:00, la înfrângerile lotului lui Miriuță ar dovedi câți sunt în stare să pronunțe și să recite pe de rost numele „câinilor” Spihiwe Mahlongu, Loteteka Bokila, Diogo Salomao, Nascimento, Katsikas, Romelo Navarro, Maric sau chiar Oliva, Rivaldinho, Penedo și Nemec.

Și dacă ar fi vorba doar de ce se întâmplă la Dinamo!

E destul să vedem care au fost jucătorii din teren ai „Craiovei Maxima” în rușinosul final de protocol de la inaugurarea stadionului „Ion Oblemenco” ca să avem dimensiunea fenomenului. Au fost făcuți varză de o echipă cehească pe care o considerau prea modestă pentru măreața festivitate, niște suflete de olteni cum urbea îi aștepta de vreo douăzeci de ani și, în sfârșit, îi are: Mitrovici, Dimitrov, Marcovici, Datcovici, Kelici, Ferreira, Gustavo, Popov, Spahija, Martici. Puțin a lipsit ca să citesc și numele celor câțiva jucători români, din teren și de pe banca rezervelor, în aceeași rostire olteană din 2017: Briceagici, Romancici, Calancici, Mitrițcici, Mateicici…

Fenomenul care se termină cu ceea ce ne e dat să trăim și să vedem e că importăm în neștire fotbaliști mai proști ca ai noștri, exact ca nătărăii ăia din cluburile de fițe care sparg niște milioane fraudate ca să se dea mari, deși suntem calici și ar fi necesar să câștigăm bine din jucătorii crescuți pentru export.