Nimic despre vara arbitrilor

Oare de ce vacanţa ”fluieraşilor” nu interesează pe nimeni?

Deși arbitrii sunt adeseori motiv de scandal, iar erorile devin nu numai titluri mari de pagină ci și titlurile săptămânii, vara, când piața transferurilor fierbe, iar problemele unor pariori trimit la marile abjecții financiare din fotbal, ei, bine, vara arbitrilor pare să nu intereseze pe nimeni.

Fapt cel puțin ciudat, la prima abordare a situației, dar care, insistând, se explică. Dintre toate profesiile și ocupațiile fotbalului, arbitrii sunt cei mai preocupați de discreție. Acel gen de discreție care îi ajută să le uităm vrutele și nevrutele ce-au  dus la configurația finală a clasamentului. Da, clasamentul Primei Ligi ar fi avut foarte probabil o altă așezare cu niște arbitri de nota 8 sau 9, nu doar cu completul de 5 spre 6.

Media pe campionat a arbitrajului în Prima ligă e undeva spre 6 sau poate nițel mai sus de 6. Nu a socotit-o nimeni. Nota unui observator la un meci nu înseamnă mare lucru, dar media pe un întreg campionat, fie și cu niște exagerări în sus sau în jos ale unor observatori, spune un adevăr care ar merita să fie tratat cu alte mijloace decât acelea ale unei veri a mântuirilor.

Mult mai semnificativă ca această medie de 6 cu un pic de plus ar fi numărarea inventarului cu note de 4 și sub 4 și al suspiciunilor generate de el. E vorba aici și de arbitrajele acelor meciuri, care trimit flagrant cu ideea la mașinațiile naționale și internaționale din pariuri. De ce să te complici cumpărând niște jucători calici și disponibili pentru oricare ban ilicit, jucători în lumea cărora sifonăriile colegiale sau în echipă sunt subînțelese, iar riscul de a deveni publice tot mai crescut, când ai atâția arbitri repetenți sau târându-se în coada clasamentului lor?

Presiunile asupra unui jucător sunt oricum mai măsurate decât completul de presiuni ce-i pot fi aplicate  unui arbitru cu antecedente gri și negre. Motivele sunt la înțelegerea oricui: un arbitru care a trișat într-un meci, nu contează dacă în beneficiul gazdei sau al adversarului ei, e șantajabil. E șantajabil pe viață.

Toate „atențiile”, cu care gazdele onorează adeseori prezența unei brigăzi, sunt de fapt tentativă de șantaj. Dar tușierii ? Noi discutăm numai orbirile mari dintr-un meci ale „principalului” și rar, foarte rar erorile cu dedicație ale tușierilor. Un tușier care nu-i lasă pe jucători să intre de mai multe ori în careu nu trebuie suspectat de nepricepere, ci de un scenariu. La cât de puțină luare în seamă beneficiază tușierii, e normal ca lucrarea lor în mai multe faze pe muchie de cuțit să fie decisivă.

La câte li se întâmplă vara jucătorilor, cluburilor și patronilor, chiar să nu li se întâmple nimic și arbitrilor ? Cu ce-și umplu ei timpul și buzunarele vara ? Cum se descurcă arbitrii ligilor inferioare, care nu au meciuri listate la șefii pariurilor din Singapore? Au ei și niște slujbe, care să le protejeze onestitatea? Cum trebuie comentate prestațiile repetate de nota 4 și 5 cu indulgență ale unor arbitri care trăiesc numai din tainul fluierului?

Și, în definitiv, de ce nu și-ar declara arbitrii veniturile, la fel ca politicienii și marii decidenți din stat ? Un arbitru bogat și cu averile la înaintare care n-are alte venituri în afara celor din fotbal e un nonsens. Nu-i cumva cel mai potrivit moment, în fotbalul nostru, de cercetat și dedesubturile unor vieți de arbitri, nu numai acelea ale unor pariori cu dependențe aproape clinice de pasiune?