Alo, Urziceniule, scuze!

de TUDOR OCTAVIAN

Antrenorii care deschid discuţia despre onoare, demnitate şi adevăr. Am scris, cînd Urziceniul a promovat în Liga-ntîi, că-i încă o echipă care n-are de ce să se bată pentru titlu. Îmi cer scuze! Pe atunci, gîndeam că […]

de TUDOR OCTAVIAN

Antrenorii care deschid discuţia despre onoare, demnitate şi adevăr. Am scris, cînd Urziceniul a promovat în Liga-ntîi, că-i încă o echipă care n-are de ce să se bată pentru titlu. Îmi cer scuze! Pe atunci, gîndeam că titlul e totul. Nici acum formaţia lui Dan Petrescu n-are publicul, stadionul şi finanţele cu care să poată susţine pe continent un titlu de campioană. Numai că evoluţia ei, într-o competiţie care a început să repună în drepturi demnitatea, ne obligă la o discuţie mai consistentă decît obişnuitul delir gazetăresc despre locul în clasament. Felul în care e cucerit devine mai important decît locul propriu-zis.

Urziceniul, Vasluiul, Bistriţa, Poli Timişoara, CFR-ul din Cluj, Oţelul, dar şi alte echipe care încep să dea de gustul onoarei sportive au produs, prin antrenorii lor, printr-o generaţie de meseriaşi care n-are nici un motiv să-şi strice numele în potlogării cooperatiste, un alt vizavi cu Bucureştiul feudal. Nu ştiu dacă e potrivit să vorbim de juguri sau de lanţuri, dar un zornăit se aude!

Nu demult, într-un acces de sinceritate contra naturii, Jean Pădureanu melancoliza la vremea în care împărţirea frăţească a punctelor între cluburile de provincie le asigura acestora prezenţa în prima ligă. Domnul Pădureanu lăsa să se înţeleagă că fără aceste sănătoase convenţii interjudeţene, apare riscul ca Dinamo, Steaua şi Rapid să nu le mai lase celorlalte formaţii nici măcar fărîmiturile. Victoria Gloriei la Dinamo acasă şi a Urziceniului contra Stelei, într-un moment în care, în alte timpuri, s-ar fi mers la pace, dar şi sublima obrăznicire a Vasluiului, din urmă cu cîteva săptămîni, cînd Dinamo nu vorbea decît de milioanele pe care avea să i le ia Europei, sînt semnele unei revolte şi mai complete decît în campionatul trecut. Ceea ce atunci era mai mult o chemare la luptă acum e un fapt.

Nici o altă echipă nu are, ca Urziceniul, legitimitatea de a se defini cu numele antrenorului ei. Urziceniul e echipa lui Dan Petrescu. Îi seamănă în toate privinţele: în puterea de luptă, în motivaţia profesională, în viteza de reacţie, în francheţea mijloacelor şi în calitatea replicii. Dacă echipa lui Dan Petrescu ar fi putut să-i dea Stelei zece goluri, i le dădea. Ca să înţelegem de ce trebuie să-i zicem Urziceniului echipa lui Dan Petrescu, e destul să vedem de ce nu putem să-i spunem şi nu-i vom zice niciodată Stelei echipa lui Hagi. Gloria Bistriţa nu mai e a lui Jean Pădureanu, a devenit echipa lui Ovidiu Sabău, dar ne rîd şi curcile dacă afirmăm că Dinamo a fost echipa lui Rednic. Rapidul nu va fi, oricîte victorii ar obţine, echipa lui Bergodi, fiindcă e echipa lui Copos. Vasluiul, în ciuda autorităţii lui Porumboiu, e o echipă de antrenor. Dorinel Munteanu e alfa şi omega la Vaslui, şi ceva îmi spune că domnul Porumboiu a învăţat mai mult de la antrenorul Dorinel Munteanu decît antrenorul de la patron.

Am greşit cînd am vorbit cu scepticism despre Unirea Urziceni întrucît acum doi ani generaţia Dan Petrescu, Dorinel Munteanu şi Ioan Ovidiu Sabău promitea doar ceea ce acum e pe deplin dovedit. Sînt oameni despre care putem fi siguri că pun onorabilitatea înaintea banilor. Cu ei putem, în sfîrşit, să deschidem discuţia despre onoare, demnitate şi adevăr în fotbalul românesc!