Adjuncții de la Discordia București

Definiția vedetei este că este, nu că face

Mutu e vedeta de la Dinamo care este. Nu știm ce face Mutu la Dinamo, dar zilnic avem vești despre ce zice Mutu, ce păreri are el despre orice, despre noile stări neclare născând la Dinamo de când Mutu este el manager. Cam la fel stau treburile și la Steaua, de când Mihai Stoica s-a liberat și e mai prezent în știrile zilei, fără să ne fie foarte clar dacă e prezent fiindcă face ori numai fiindcă este.

Felul de a fi activi în conștiința publică al celor doi manageri îmi amintește de rolul adjuncților în lumile comuniste de altădată. Se vorbea cum că adjuncții au fost inventați de Stalin, ca șefii să știe că stă cineva tot timpul cu ochii și cu urechile pe ei, adică la pândă. Practic, adjuncții îi conduceau pe șefi prin ceea ce s-ar chema presiune la toate deciziile.

Nici un antrenor de la Dinamo de dinainte de Andone n-a fost presat de relația cu managerul la atâtea explicații, deslușiri și în fapt război sub acoperire de când Mutu este foarte prompt cu păreri supărate despre echipă și zbaterile ei în jurul locului 6.

De la Steaua răzbat tot felul de neliniști din relația lui Reghecampf cu Stoica. Nu spun managerul Stoica, fiindcă deciziile sale pe funcție contează doar în măsura în care sunt de fapt deciziile patronului Becali. Cât timp Steaua funcționa cu mare randament în clasament, nu că nu existau și atunci niște nepotriviri în tandemul cu Reghecampf, dar ele nu ajungeau în media.

Mai mult, atât de imperativă era evoluția în campionat a Stelei, încât jurnaliștii, chiar dacă aveau cunoștință de unele dedesubturi confuze la club, nu se grăbeau să le facă știri. De ce să stârnești un rău când poți susține un bine?

E un fapt că despre cei doi manageri de la Discordia București se scrie, se vorbește și se răspândesc prezumții de tot felul, ca și cum doar ei ar fi singurii cu acest rost, de manageri, în tot campionatul. Pe ceilalți nici nu știm cum îi cheamă, iar când se manifestă, o fac cu măsură, ca să fie concordie, nu râcă pentru putere.

Asta e ce se vede acum, iar lucrurile sunt în mișcare, nu se opresc aici. Nu-mi permit să scriu și ce-ar putea să fie ele mai departe pentru că, neavând șef, nu pot să am viziuni de adjunct. Viziuni sau vizuini – cum amesteca odinioară literele un politruc, care bănuia el c-ar fi vorba de două cuvinte, dar nu era sigur și le pipăia pe rând.