Adevărul tribunelor goale

Prin apariția echipelor care au venit să dea un tun se pierde publicul de stadion. Esența genetică a sportului

Dacă am publica după fiecare etapă și clasamentul plătitorilor de bilete la meciuri, am realiza mai bine cauzele dezinteresului tot mai marcat al tribunelor pentru jocul echipelor de toată mâna, adunate, dracu’ mai știe cum, în Liga întâi. Spun adunate, și nu promovate, deoarece la temelia construcției unor formații precum Bragadiru sau Urziceni au lucrat tot felul de motive și șmecherii, dar niciunul cu susținerea unui public mare și devotat. Echipele care au fost inventate doar pentru banii din televiziuni au nenorocit sportul cel mai popular, fotbalul.

Publicul de televiziuni n-are nicio legătură cu acela dedicat fotbalului local și tradiției. Stadioanele se construiesc pentru acest public, pentru continuitate și reprezentativitate, nu pentru „tunuri” și transmisii TV. Meciul Stelei de acasă cu Sparta Praga a umplut tribunele Arenei Naționale cu un  public plătitor mai mare decât zgribuliții și răsfirații de la cele câteva zeci de meciuri din primele două etape.

Ce se câștigă din banii de la televiziuni este – în principal și de fapt – câștigul tot mai mare și mai nejustificat al Federației și al Ligii, nu al fotbalului. Se câștigă acum un ban și pentru echipe, e drept, dar se pierde publicul de stadion, cel care dă definiția genetică a sportului. E un drum fără întoarcere, astfel că, în campionat, indiferent de accidentele gen Oțelul sau Astra, tot publicul Stelei face diferența. Pot să se bată la titlu trei sau cinci echipe, dar dacă tribunele acestora, chiar și când sunt pline, nu contează fiindcă sunt mici, titlul rămâne doar o licență jurnalistică. La ce i-o fi trebuind titlul Astrei dacă Giurgiu nu dă și un public plătitor suficient de mare ca să-l mai scutească pe patronul penal de niște osteneli în pierdere?

Lucrurile ar deveni și mai tulburătoare dacă am publica și un clasament al publicului plătitor la echipele din Liga a doua. Oricât de meschine ar fi contractele jucătorilor și oricât de săracă ar fi masa acestora, la câteva formații cu tradiție în fotbal din Liga a doua, tribunele sunt mai pline decât la Chiajna și Voluntari. Am înțelege și mai bine ce se întâmplă cu banii din televizări la aceste echipe fără spectatori în tribune dacă am afla câți bani ajung la echipă și câți la „mareșalii de tunuri”.

Campionatul nostru probează tot mai dur o zicere veche de când lumea: poți să minți un om o dată, poți să minți un om de mai multe ori, poți să minți o dată mai mulți oameni, dar nu poți să minți tot timpul toți oamenii. Primele etape din campionat, cu meciuri duse de vineri până marți, la ore când lumea doarme și cu niște echipe care nu știu când o să le vină insolvența e minciuna care ar fi să ne sperie. Numai că suntem, se pare, o lume  pentru care mințirea de sine și mințirea de toate felurile pare să fi devenit un sport mai popular și decât fotbalul.