Niciodată nu e momentul

Cazul Rapidului este un exemplu de furt sistematic și prostie

În urmă cu niște ani, în vremurile când Rapidul avea un patron cu parale și niciuna din grijile care l-au dus mai apoi la brutărie, contractele unor brazilieni și africani de toată mâna, dar cu impresari pricepuți la vanitoșii plini de bani, urcau frecvent la 300.000 de euro anual. Un român din Canada, rapidist feroce, care avusese de-a face cu câțiva din escrocii de peste Ocean, mi-a spus că ceva era în neregulă cu risipa aia de bani și că foarte probabil jucătorii nu băgau în buzunar decât o treime din contract, celelalte două treimi se întorceau gata spălați la sponsori și la intermediari.
Tot el mi-a spus că niciunul din fotbaliștii care una semnează și alta primesc nu va denunța niciodată jaful, motivul-cheie fiind acela că nu va mai căpăta niciodată, niciunde în fotbal un contract, nici adevărat, nici măsluit. Că acest gen de spălare de bani e o practică internațională cunoscută de toată lumea, dar greu de dovedit, întrucât cine vorbește primul ori nu va fi ascultat, ori suportă un fel de oprobriu mafiot și generalizat pe viață. Rapidul a dispărut pentru că a fost delapidat din toate părțile și în toate felurile, nepriceperea fiind chiar mai mare decât jaful. Trebuie să fii tare prost, dacă nu de-a dreptul tâmpit, să mănânci – vorba lui Ioanițoaia – oaia care-ți dă lapte, brânză, lână, iar la un transfer bun și o grămadă de alte câștiguri.
Cu excepția câtorva fotbaliști străini mai îndărătnici, care reclamă la forurile europene niște drepturi neplătite, dar și ei în termenii la vedere ai contractelor, nu pe înțelegerile om la om, sute de alți jucători se mulțumesc să bombăne sau să se mire că nu-s plătiți de cinci ori de zece luni. Unii evoluând chiar la formații de podium. Nu duce însă niciunul revolta până pe treptele unui tribunal știind că cine denunță primul sistemul devine totodată și inculpat în cauză.
Înainte de 1990, când un gazetar avea o idee de schimbare, nu conta nici domeniul și nici consecințele, era sfătuit să se abțină. Nu e momentul!, i se spunea. Nu era niciodată momentul pentru aproape nimic din ce gândea tot omul c-ar fi normal să fie. Nici azi, în treburile fiscale ale fotbalului nu e niciodată momentul. Cele câteva condamnări de agenți nu au vizat sistemul. Sunt mai degrabă amenințări cu justiția, nu justiție. Nu-i mai puțin adevărat că sistemul de spălat banii fiind perfect articulat – și nu fiindcă l-am fi inventat noi -, nu va produce nicăieri martori deciși să-și riște cariera și poate viața dezvelindu-l. El începe să funcționeze de fapt de la juniorat, astfel că intri în fotbal gata pătat.
Și așa mai departe. Tot statul, dacă se urnește cu instituțiile sale și spre afacerea fotbal, poate face oarecare curățenie. Acum, când tot campionatul e minat de griji fiscale majore, ar fi momentul. În Olanda, se spune că un dig, când începe să se rupă într-un loc, se rupe tot. z