Relațiile imposibile din fotbalul nostru

Ce antrenor străin întreg la minte să fie acela care să spere la o selecționată competitivă și totuși conform cu interesele foarte agresive ale unor patroni interesați doar să-și vândă niște jucători terminați sau mediocri, dar "de națională"?

Mircea Lucescu e fără îndoială cel mai mare antrenor „străin” al fotbalului românesc. O calificare ca a dumisale, de rang internațional certificat, face imposibil dialogul cu semicalificații și necalificații din guvernarea și compartimentele tehnice ale fotbalului autohton.

Ce dialog profesional și chiar amical ar putea să poarte antrenorul care a țintit mereu la vârful piramidei continentale cu reciclații de serviciu ai evitării locurilor retrogradabile din campionatul nostru? Cum să preia civilul absolut Lucescu rostul declasat și cu un maximum de dezbinare de un general de paie? Cum ar fi să se așeze la masa tratativelor pentru preluarea naționalei un universitar al gazonului cu un caporal de birou? La nivelul fotbalului, construit după toate legile respectabile ale investiției de un Mircea Lucescu, apar o mulțime de incompatibilități, când vine cazul să converseze cu niște aciuați la FRF.

E ca și cum s-ar vorbi fără translator limbi foarte îndepărtate una de alta, cum ar fi chineza academică și românica de clan. Federația noastră nu are acces la dicționarul european al tratativelor cu un antrenor de clasă și nu din cauza cotei acestuia, cum gândesc cei mai mulți dintre ghicitorii în stele ai viitorului imediat. Politica are un principiu cardinal: poți guverna numai cu oamenii tăi, nu cu oamenii adversarilor. Pentru Mircea Lucescu, tot fotbalul nostru e un fel de Opoziție alcătuită numai din șefi . Ca să-i convoace la Națională pe câțiva dintre jucătorii mai de Doamne ajută din cluburile de podium, foarte manieratul Mircea Lucescu, îndelung cultivatul și tot timpul lucidul Mircea Lucescu ar trebui să cedeze mult, mult de tot din felul său profund civilizat de a fi.

Un alt motiv pe care toată lumea îl ignoră, când vine vorba de un Lucescu, un Olăroiu sau un Boloni privește statutul civic al acestora. Cum să dea ei mâna, indiferent de mărimea milionului de euro pus la bătaie de FRF, cu un fotbal plin de pușcăriași guralivi și de penali în așteptarea pronunțării?

S-a întâmplat să stau în preajma lui Olăroiu, la Milano, într-un anturaj de cea mai bună condiție socială și mi-am dat seama în ce chip întreaga lui conduită impunea prin echilibru și control. Nu era o persoană, era o stare care impunea respect. Era pur și simplu omul unei alte lumi, nu numai al altui fotbal.

Și atunci, ce antrenor străin întreg la minte să fie acela care să spere la o selecționată competitivă și totuși conform cu interesele foarte agresive ale unor patroni interesați doar să-și vândă niște jucători terminați sau mediocri, dar „de națională”?