Patriotismul de tribune

Într-un motto la piesa sa „Fizicienii”, Durrenmatt scria că fizica e treaba fizicienilor, dar că efectele fizicii ne privesc pe toți. Zicerea se potrivește și fotbalului și chiar cu un plus de provocare

Efectele fotbalului sunt vaste deși nu conștientizăm modul în care le suportăm. Sunt convins că mondializarea fenomenului fotbal e un fapt care îi preocupă pe șefii de state cu viziune planetară mai mult decât pe regizorii săi financiari.

Frustrările de toate naturile ale mulțimilor și ale unor excitați politici, care până nu demult duceau la războaie de toate întinderile, între țări și între continente, se detensionează în bună parte prin competițiile sportive cu milioane și miliarde de spectatori și telespectatori. Ne războim prin reprezentanți, ca pe vremurile din basme, când viteazul nostru ieșea în fața armatelor și lupta cu viteazul dușmanului, iar trupele de pe margini zbierau și trăiau confruntarea ca și cum s-ar fi bătut ele pe viață și pe moarte.

Când fanii ruși se bat cu fanii englezi, e bine să fii spectator la televizor, nu în stradă sau în tribune. De fapt, e mai sigur să fii spectator tv în foarte multe alte bătălii ale sportului.

Campionatele Europene nu mai sunt deloc doar europene, de vreme ce sunt transmise și trăite pe întreg globul. Patriotismul tribunelor românești în meciul cu Franța m-a obligat să mă gândesc, fără presiunea mulțimilor din jur, la ce-i cu adevărat NAȚIONAL și EUROPEAN în anul de fotbal 2016. Și asta pornind de la situația echipei noastre, singura în care joacă numai români get-beget.

Nu că n-am fi putut fabrica și noi niște parțial români din puzderia de străini ai campionatului intern, dar nu-i niciunul de condiția „naționalei”, iar cei câțiva care ar putea ajunge cumva în lot nu tânjesc la naționalitatea română. Vin, ne iau banii și pleacă. Suntem atipici până și în acest proces generalizat de diluare a identității naționale. Dar atipici cu un specific internațional acuzat în sensul că o fi ea „naționala” sută la sută daco-tracă, dar toți sau aproape toți daco-tracii noștri joacă în fotbalul ghiveci mondial.

Ideea acestui articol ar părea să fie una despre bine și despre rău. Omenirea însă n-are o direcție și o țintă. Nu știm dacă ce se petrece acum în fotbalul mondializat e un fapt de bine. Se întâmplă ceea ce este inevitabil, iar războaiele mondiale mutate în arene sunt o soluție la înmulțirea peste poate a populației. Să se bată tribunele între ele fie și cu morți și răniți și tot e mai bine decât un război Rusia – Germania.
Și ar mai fi o chestiune: trebuie să fii orb din patriotism să nu realizezi că pe seama sentimentelor tale oneste și fierbinți se umplu de bani nemunciți tot neamul de federali lacomi și că, oricât de onorabil s-ar descurca „naționala”, fotbalul intern e într-un faliment grăbit și cu o largă acoperire penală.