E de bine, e despre România!

Sunt tot mai rare zilele în care se vorbește de bine în lume despre români și despre România

Oricât de mult ne-ar necăji eșecurile Simonei Halep, trebuie să fim deștepți și să vedem că sunt niște eșecuri de bine, adică din zona primelor zece locuri ale ierarhiei mondiale. În tenisul mare contează ca dispută cu trimitere accentuată la națiuni doar primele zece locuri. De aceea se și face diferențierea între top zece și mai departe. Mai departe, discuțiile sunt despre surprize, ambiții, puncte, cecuri și turnee regionale și de consolare. În interiorul lui top zece se vorbește de Statele Unite, care par să se veșnicească pe primul loc, de Rusia, care are probleme cu dopajul, de Cehia, care nu mai dă jucătoare de podium, ori de România, care țintea la un moment dat de pe locul doi la locul unu.

Motivele pentru care domnișoarele mondiale din top zece urcă sau coboară sunt comentate în țările reprezentate de dumnealor din perspectiva mândriilor de țară. În memoria afectivă a tenisului planetar, România e Ilie Năstase, iar Simona Halep e o campioană din zodia elitelor în care a evoluat și s-a remarcat Ilie Năstase. Elitele cam aici se cheamă astfel, în clasările de top zece. Cifrele au o magie de care nu suntem conștienți decât atunci când ne privesc direct. Că Simona cade de pe cinci pe șase nu contează, cum nu contează nici dacă urcă de pe șase pe cinci sau de pe patru pe trei. Asta și pentru că primul loc, ne place sau nu, e pe termen nedefinit al Serenei Williams. Adevărata întrecere e între celelalte națiuni de top zece, e o întrecere într-un timp definit și interesează locul doi. Când Simona Halep a urcat pe locul doi, performanța ei reală a fost de locul unu.

Ce se întâmplă cu Simona de la un turneu la altul ne-ar fermenta mai puțin, dacă am mai avea și alte reprezentări cu repetiție de top zece. E vorba de reprezentări care reclamă o continuitate de prima pagină tot anul, nu de performanțe cu o scadență din patru în patru ani. Nu numai tenisul are acest atu, al continuității în regimul marilor evenimente. O seamă de sporturi – cum ar fi cele nautice, bunăoară – nu există pentru noi și e foarte probabil să nici nu dăm mari nume prea curând. Cu barca în Cișmigiu poți obține doar o diplomă de la primărie la Zi Națională. În câteva sporturi individuale însă se vădește o anume dotare genetică la ambiție care ar cere și o cercetare științifică. Miracolul statistic e cum România, dintr-un număr atât de mic de copii dedicați tenisului, naște atâția jucători de top zece. Statistica spune că n-ar fi posibil, dar uite că se întâmplă și se întâmplă atât de des în pofida îndreptățirilor statistice încât e bine, e de foarte bine și pentru indivizi, și pentru țară.