Vânjosul din ultimele 10 minute
V-aţi gândit cum ar arăta o echipă cu 11 de Gnohere pe teren?

Dacă l-aș fi văzut pe Harlem Gnohere jucând un meci întreg, nu m-aș fi sesizat în niciun fel. Încă un străin, aș fi zis, din categoria celor care-și caută tot timpul locul în echipă și și-l găsește doar câte o jumătate de oră.
Faptul însă că Rednic l-a introdus doar spre finalul egalului cu FCSB, în ideea unui asalt decisiv, m-a dus cu gândul la condiția jucătorului de asalt : vânjos, foarte motivat de cele 80 de minute în care a lustruit banca rezervelor, gata să treacă și prin adversari, dacă pe lângă ei nu e în stare.
Mi-am imaginat ce ar putea fi o echipă cu 11 de alde Gnohere pe teren sau, ca să fiu și mai explicit, cu 6 Gnohere și 5 Tade. Și am ajuns la concluzia că o astfel de echipă nu ar putea să se nască decât prin absurd, printr-un capriciu al patronului.
Sigur, majoritatea jucătorilor sunt buni un timp și foarte buni la câte ceva și doar unul e Messi, bun tot timpul și la toate. Numai că solizii de tipul Gnohere, pe care i-ai vedea cu ochii minții și într-o trântă de ori-ori în formula K1, ne duc cu memoria și la alți pitorești ori ciudați, ajunși în fotbalul nostru din cu totul alte interese decât acelea ale construcției unei echipe.
Cum ar fi bunăoară acel brazilian de 1 metru și un sfert cu care Mihai Stoica îl păcălea cândva pe Gigi Becali atât de artistic, că acesta a și crezut în magia piticului.
Ghohere a fost refuzat de Petrolul fiindcă era gras. Diferența dintre un gras și un vânjos nu e la kilograme, ci la viteza cu care scapă de ele. La Dinamo, Gnohere a fost slăbit la o greutate utilă în teren, dar nu la una utilă un meci întreg și chiar meci de meci.
De altfel, un oficial al clubului s-a și exprimat că-l pregătește pentru un transfer în Turcia, unde musculoșii au mai mult de lucru ca în campionatul nostru. Să fie primit!
Chestiunea jucătorului de asalt final însă merită a fi discutată, la fel ca aceea a fotbalistul specializat în rupere de pomeți cu cotul sau la tăvălire în careul advers. Și spun că merită, după ce m-am uitat la un meci al Barcelonei cu sonorul oprit, astfel că am realizat misterul excelenței ei: mingea era mai deșteaptă ca toți jucătorii, mingea se ducea repede și precis acolo unde trebuia, ea, mingea, muncea din greu, nu jucătorii.
Din care cauză, Barcelona nu are în stoc și jucători de asalt final. Barcelona e formația care n-are finaluri norocoase de meci, fiindcă mingea rezolvă rezultatul cu calm și plăcere în cele 80 de minute de până-n final.