Capitalismul de mahala

Ce nu au înţeles niciodată penalii din fotbal este efectul remanent al puşcăriei

Marii bogați ai lumii sînt tot mai controlați în vorbirile și activitățile lor la vedere, pe măsură ce devin și mai bogați. Bogăția e putere, iar puterea presupune și un protocol strict de protecție a averilor. Altfel spus, devin vrînd nevrînd un pic mai domni, pe măsură ce li se înmulțesc milioanele în conturi, iar unii domni sută la sută. Una din cauzele acestor transformări greu de anticipat în purtări și adresări publice e presiunea mediilor spre care duce prosperitatea: ea obligă să nu mai fii golan și fudul în regimul nervos al mahalalei din care te-ai ridicat.

Marii noștri îmbogățiți din fotbal sau care-și fac un blazon din relația financiară cu fotbalul au impus imaginea unor nechibzuiți agresivi și tot mai vulnerabili în fața legii, cu cît sînt mai expuși. Pușcăria i-a expus într-un mod care i-ar fi obligat la o reevaluare a întregului vizavi cu lumea. Or, ce vede toată lumea e că decăderea din drepturi și din statutul social îi face tot mai detestabili. În libertate, beneficiau de un gen de cinstire națională cam feudală care ducea la admirație: Sînt șmecheri, n-ai ce să le faci !

În condiția de penali, ei probează, cu rare excepții, că șmecheria era vecină cu prostia și nici măcar nu avea gard. Fie că-s încă după gratii, fie că-s liberi o vreme cu prezumția unei condamnări și mai dure, capitaliștii de mahala ai fotbalului românesc mizează, în tot ce declară și în tot ce întreprind, pe același tip de trufie de neam prost care nu înțelege nimic din ce i se întîmplă. Care nu realizează că nu anii de penitenciar sînt pedeapsa, ci viața de după. Nimic nu va mai fi ca înainte, iar tot ce vor încerca, păstrînd aceeași mină de dispreț pe chip pentru toată lumea, îi va duce tot mai jos, spre mediile periculoase din care au crezut c-au evadat.

Un exemplu de manual e dansatorul din buric al lui Dinamo, care a pierdut complet relația cu realitatea. Mai bine zis nu că a pierdut-o, dar tot ce aflăm din viața sa de celulă e că nu a avut niciodată una. Privind în urmă, nu-i greu de recuperat un adevăr: se purta ca și cum s-ar fi antrenat pentru ce era inevitabil să urmeze. Nimic nu-l face pe om mai insuportabil ca trufia și, în consecința ei, orbirea de sine. Un lucru bun tot a avut această „epocă” a creației scrise din pușcării. La fel de bun ca și reversul fuduliei de mîrlan emerit a dansatorului din buric: a trezit românimea dintr-un somn care amenința să devină clinic și a forțat mîna justiției, aflată în bună parte și ea la mîna literatorilor semianalfabeți. E binele acela din orice rău despre care pomenim adesea, dar îl desprindem greu și tîrziu.

Dezamăgirea e și ea producătoare de un bine: îi credeam mai deștepți, însă nu-i rău nici așa, să aflăm cît erau de înguști la minte.