De ce n-au chinezii un fotbal mare?

Un suedez poate să devină foarte repede neamț, dar un chinez trebuie să mai aștepte

E un fapt că deși au mai multe stadioane decît putem noi să le numărăm și, foarte probabil, mai mulți fotbaliști amatori sau legitimați decît oricare din marile puteri ale fotbalului mondial, chinezii nu numai că nu contează în competițiile de anvergură, dar nu reușesc să impună nici măcar un nume în istoria elitelor.

În fotbalul de clasă european au răzbit chiar și cîțiva japonezi, africanii fac legea în mai multe cluburi și țări europene, iar brazilienii și argentinienii sînt tot atît de omniprezenți la export ca și cafeaua. Am putea spune, așa, de dragul paradoxului, că de aceea nu-s cei mai buni chinezii în fotbal fiindcă sînt cei mai buni la tenis de masă. Dacă insistăm însă pe această idee, ajungem destul de repede la niște statistici care trimit la genă și la un tip de disciplină creativă a grupului proprie continentului nostru. Cînd e la masa de tenis, chinezul poate evolua și într-un circ. De altfel, circul chinezesc mizează și pe foștii mari campioni pentru un mod al spectacolului care nu mai are legătură cu o competiție. Ca individ performant, chinezul atinge absolutul.

Fotbalul trăiește însă printr-un regim performant al grupului de individualități. Un Messi este unic și inimitabil în tot ce face, întocmai unui chinez unic și inimitabil în tenisul de masă, dar Messi suportă o rigoare creativă de grup cultivată de Europa de-a lungul timpului, și nu doar în sport ,care nu se deprinde peste noapte, printr-un transfer. Un Messi, om de rînd, e născut liber și cînd vine pe lume sărac, pe cînd chinezul de rînd își cucerește greu, foarte greu condiția de personalitate și abia de niște decenii încoace. Comunismul chinez a fost un feudalism atroce și o lume închisă. Chinezii reușesc să dea atleți de rang olimpic și mulți alți campioni în sporturi individuale și în cîteva sporturi de echipă mică mai răspîndite pe planetă și care nu presupun neapărat acel gen de tradiție devenit ființă și fibră precum rugby-ul sau sporturile de iarnă.

Chinezii au invadat cu instrumentiști foarte dotați filarmonicile de pe toate continentele. Ca să realizăm cît de masivă e această imigrație culturală e destul să ne imaginăm filarmonicile Europei fără chinezi. Numai că aceste zeci de mii de instrumentiști de clasă s-au realizat pe deplin în afara Chinei, pentru că muzica pe care o interpretează are un public profund diferit de cel de acasă. Cam așa e și cu fotbalul: nu poți să evoluezi în Europa și să rămîi tot chinez. Tradiția în fotbalul mare e un mod de a forma individul de cînd e junior.

Toate astea dovedesc ce fenomen social și formativ poate fi un sport. Nu doar te modelează, te creează, îți ordonează gîndirea. Cineva spunea că o cercetare fără prejudecăți ar arăta deosebiri de structură chiar între creierul unui înotător american și acela al unui fotbalist german. Acesta-i adevărul: un suedez poate să devină foarte repede neamț, dar un chinez trebuie să mai aștepte. Poate să devină campion mondial la tenis de masă cu cetățenie germană, dar și aici apare un prag: poate să semene după niște ani buni cu neamțul, nu însă și cu un senegalez botezat Schmidt.