Și mai de lemn, dar în China

Peripeţiile lui Dodel probează că fotbaliştii români s-ar integra ca joc, dar nu se integrează la comunicare

Un om poate să-ți fie simpatic și din motive care pe el îl deranjează. Cristi Tănase îmi era tare simpatic pentru că, de foarte multe ori și mai ales în ultimii ani, părea să joace de unul singur contra nimănui. Era atît de îndîrjit cînd avea mingea, că uita de toate și o lua la fugă, nu conta în ce direcție și cu ce scop. Căpătase ceva mecanic în reacții, părea dus cu starea în alt fotbal. Că așa stăteau lucrurile, s-a adeverit curînd, plecînd în China. Era plecat mai de mult și nu știa.

Înainte de a te duce în China, te poți antrena ca schimbare majoră de spirit în Ungaria, unde nu pricepi nimic nici din ce vezi scris, nici din ce se vorbește. Așa e și dincolo de Marele Zid, faci ochi mari, creierul trudește din greu dar, ca sens, ești zilnic tot mai zero. Ce va fi simțit Tănase în primele zile la chinezi e una, dar ce i s-a întîmplat în teren, de a ajuns să nu mai joace aproape deloc, e alta. Fotbalistul român e atît de înjurat de toată lumea, de la juniorat pînă la ultimul meci, încît înjurăturile, huiduielile și tot neamul de insulte, de care are parte din belșug, îi devin ființă. Fără înjurături, pierde din viteză, se crede nedreptățit, intră în depresii. Cum să joace bine Tănase fără obscenitățile tribunelor? Cristi Tănase, care de vreo doi ani se antrena motivat de cele mai dure apostrofări ale tribunei, multe din repertoriul atît de rafinat al lui Leo de la Botoșani, nu pricepe ce i se întîmplă. Sociologii vorbesc de un deficit de comunicare, numai că sociologii se referă la comunicarea în limba natală, care e altceva de nesfîrșita bîjbîială într-o lume funcționînd în mai toate privințele altfel.

De fapt, cam asta li se întîmplă celor mai mulți dintre fotbaliștii noștri care – cu o formulă exagerat de amabilă – „nu reușesc să se integreze” la echipele străine unde se transferă într-un tîrziu obosit de carieră. Nu că nu se pot integra ca joc. Decalajul decisiv e la comunicare. Sînt ca niște cetăți în care nu răzbește nimic din afară. Noi, oamenii, avem nevoie, cel puțin cît și cîinii noștri, de o vorbă bună, de un ton prietenos, de o luare în seamă, de o destăinuire. E tare rău să trăiești ca un Robinson Crusoe pe o insulă, vorbind doar cu tine însuți și avînd tandreți prelungite doar cu sticla de bere. Te poți țicni și din mai puțin, iar cînd nici în țară nu ai prea multă vocație la dialog și la învățat, străinătatea te termină repede.
Adevărul pe care nu li-l spune nimeni fotbaliștilor noștri, risipiți ca să se termine scurt pe mai multe continente, e acela că orice învățare e mai grea decît oricare acasă. Fotbalul e ultimul în șirul de examene zilnice ale fotbalistul care joacă la arabi sau la chinezi. Acasă, pierzi un examen, două pe an, în China, Tănase dă examene tot timpul, chiar și în somn, și nu ia nici unul. Iar ce-i mai neplăcut e că, revenind după un contract eșuat „afară”, se întorc acasă gata declasați.