Ultimul minut românesc

Să nu-ţi baţi joc de un adversar disperat, că nu te uită niciodată. Felul în care noi românii primim gol în ultimul minut sau stricăm în final tot ce-am muncit din greu un meci întreg se deosebeşte mult de felul […]

Să nu-ţi baţi joc de un adversar disperat, că nu te uită niciodată. Felul în care noi românii primim gol în ultimul minut sau stricăm în final tot ce-am muncit din greu un meci întreg se deosebeşte mult de felul în care o fac alţii. Nu mai departe ultimul minut al meciului cu slovenii. Am pornit calificările cu o gogomănie, în meciul cu bulgarii şi era gata, gata să mai bifăm una în revanşa din Slovenia. Fără Lobonţ în poartă, am fi comentat-o un an întreg, întrebîndu-ne cum de putem fi iarăşi atît de nătărăi. Lobonţ e norocul nostru, că nu face tîmpenii cu specific naţional. Nu trebuie să ne scandalizăm cînd numim o eroare cu numele ei adevărat, tîmpenie. Numai aşa ne putem vindeca de o boală, pomenind-o pe numele ei real, nu prin metafore şi văicăreli patriotice.

La Celje, era cît p-aci să vărsăm şiştarul cu lapte, cum spun ţăranii, ca vaca proastă, care stă cuminte tot mulsul şi cînd să fie treaba gata, dă cu piciorul.

Mă simt obligat să mărturisesc că datorită frecvenţei cu care jucătorii noştri urîţesc unele rezultate, care ar putea fi semnificative şi prin scor, m-a sensibilizat într-un mod clinic. Sensibilitatea asta bolnăvicioasă care mi s-a declanşat cu ani în urmă, în Danemarca, a cunoscut prima criză majoră o dată cu meciul Stelei la Middlesbrough, s-a acutizat spre sfîrşitul acelui 2 – 2 acasă cu bulgarii şi s-a repetat de mai multe ori la meciurile cu miză mare ale Rapidului, în campionat. Rapidul e campioana şiştarelor cu lapte dărîmate.

Sînt convins că foarte mulţi iubitori ai fotbalului au contractat această sensiblilitate la neroziile din finalurile unor meciuri ca şi cîştigate. Toate tîmpeniile au la bază nu relaxarea, cum delicat îi zic comentatorii momentului, ci acel blestemat talent balcanic al batjocurii. Vrem noi să-i dăm cu sîc adversarului, ca la fotbalul de maidan, să-l facem să ne ţină minte că l-am umilit, nu că l-am învins. Necazul se întîmplă, e drept, şi la alţii, însă din alte motive. Danemarca dărîmă şi ea şiştarul la sfîrşitul meciului cu Suedia, dar tîmpenia apărătorului danez are altă pricină decît aşa zisa relaxare a apărării noastre.

Faptul că nimeni nu se referă la golul prostesc primit în prelungiri la Celje e dovada că ne vine greu să recunoaştem. Bine că n-a fost şi al doilea gol, fiindcă putea să fie! Procedăm ca superstiţioşii, evitînd să vorbim de un lucru rău de teamă ca răul să nu se întoarcă. N-am citit în nici unul din articolele dedicate întîlnirii, numele jucătorului de la care a pornit faza critică. Ca nu cumva să-i stricăm ziua. E destul că era să ne-o strice rău el pe a noastră. O facem pe creştinii, umblăm cu iertăciunea, cînd ar trebui să mai umblăm şi cu educaţia. Marile victorii sînt demne. Marile echipe nu fac scamatorii cu mingea la 4 – 0.

Cred că o carte despre minutele de prelungire la români ar fi una foarte citită. Am învăţa că prelungirile nu sînt ceva în plus, un apendice regulamentar care nu prea mai contează, ci şansa pe care o aşteaptă adversarul şi pe care o joacă la disperare. Nu-i sănătos deloc să-ţi baţi joc de un disperat, că nu te uită în veci.