Cînd fotbalul n-are stil

E simplu să fii deştept. E destul să nu te prosteşti, să faci doar ce ştii bine. În gazetăria sportivă e la fel ca-n jurnalismul politic: cînd subiectul e mititel, umbli, în disperare de cauză, la dicţionarul cu metafore de […]

E simplu să fii deştept. E destul să nu te prosteşti, să faci doar ce ştii bine. În gazetăria sportivă e la fel ca-n jurnalismul politic: cînd subiectul e mititel, umbli, în disperare de cauză, la dicţionarul cu metafore de larg consum şi vorbe de clacă. Un final de campionat fără calitate, fără miză cinstită şi fără nişte concluzii dătătoare de speranţă, ne-a descumpănit la scrisul articolelor pe toţi. Ajuns în situaţia, cumva de înţeles – datorită festivismului din finalul sezonului – de a-i convinge pe cititori că au văzut cu totul alte întîlniri, unul din comentatorii TV a apelat la cel mai nepotrivit stil, la acela care reclamă limbajul maritimo-naval, pescăresco-saramural şi portuaro-prezidenţial.

La o partidă Farul – Oţelul, mai treacă-meargă. Cronicarul ar fi fost motivat de tradiţie. Pare de acum obligatoriu să le zici gălăţenilor “pescari” şi constănţenilor “rechini”. Deşi, dacă e să rămînem în termenii adevărului, fie şi ai adevărului de cherhana, mai potrivit ar fi să pomenim de chitici şi de ştiuci. Dar ca să umpli transmisia TV a unui meci cu veliere, valuri, inundaţii, ancore, rechini şi alte asemănătoare, mi se pare nu exagerat, ci inadecvat. Mai ales cînd habar n-ai ce-i acela un catamaran şi-l numeşti pe preşedintele Băsescu, aflat în tribună, “catamaranul care a venit să amprenteze trăirile unei tribune cu apetitul pentru raţiune suspendat”. O fi reuşit el Băsescu să amprenteze cu un 75% tsunamic trăirile unui Parlament inundat de resentimente şi cu apetitul pentru raţiune suspendat, dar ca să “ancoreze lîngă velierul austerului Copos” – cum zice mai departe cronicarul – i-ar fi fost mai greu. Fiindcă domnul Copos nu numai că n-are nici o treabă cu apa, dar nici auster nu-i. Mai degrabă strîns la pungă.

Există o metodă prin care poţi fi deştept fără efort. E destul să mergi la dicţionar. De fapt, nici nu-i nevoie să baţi drumul la dicţionar, ori de cîte ori ţi se pare că e cazul, e destul să-l ai lîngă tine mereu.

Unde duce umflarea subiectului cu metafore, se vede, din păcate, la jucătorii lui Dinamo. Devenind ei, cîinii roşii spartani, şi-au cam făcut un deserviciu. Dinamo, în ciuda unui titlu cîştigat merituos, cu mult înainte de a se fi sfîrşit campionatul, n-ar avea prea multe motive să jubileze. Tragerea la sorţi s-ar putea să le taie şefilor tot cheful de fudulie. Mai ales că, după bal, au capotat jenant în cîteva meciuri. Dacă domnii Borcea şi Turcu ar fi găsit un minut, între reprizele de numărare a banilor, să pună mîna pe istoria Greciei antice, ar fi ezitat să-şi spună spartani. Statul spartan – spune istoria – a rămas idealul regimurilor oligarhice. Ideal pe care nu cred că şi-l doreşte Dinamo. Pe cît de nefericit îşi ziceau dinamoviştii “cîini roşii”, într-o Românie, care are mari probleme cu cîinii vagabonzi şi cu violenţele suporterilor, pe atît de prost pică o mîndrie de oligarhi într-o perioadă în care democraţia luptă cu oligarhia.

Din cînd în cînd, parcă ni se suspendă apetitul pentru raţiune şi confundăm catamaranele cu trasatlanticele.